cioc

Onomatopee.

• AFI: /ʧok/

1. (adesea repetat) cuvânt care imită zgomotul produs de lovituri (repetate) într-un obiect sau într-un material dur.

   Cioc!, cioc! se aude la ușă.

• toc!

Creație] expresivă, ca boc, toc, poc, coincide cu alte formații de același tip, confer rusă čok („zgomot produs de o izbitură”), de unde čokatsĭa („a ciocni paharele închinând”), italiană ciocco, franceză choc, spaniolă choque, etc.

Semantismul se explică prin zgomotul pe care îl produce ciocul, mai cu seamă atunci când păsările de curte își caută hrana, confer albaneză çukë („cioc”).

• AFI: /ʧok/

1. (ornit.) partea anterioară, terminală, lunguiață și cornoasă a capului păsărilor, care înlocuiește sistemul dentar.

   Ciocul al unei păsări.

2. cantitatea de lichid sau de hrană care încape o dată în cioc.
3. (fig.) gură a omului.
4. parte sau prelungire ascuțită a unor obiecte.
5. barbișon, țăcălie.

   Un domn care poartă cioc.

• 1: (ornit.) clonț, plisc, (înv. și reg.) rost, (reg.) cioclonț, ciup, clanț, clobanț, flisc, (prin Transilv. și Ban.) tic
• 4: capăt, vârf
• 5: barbișon, bărbuță, țăcălie, (franțuzism rar) barbișă

• gură

• cioc de papagal
• cioc-întors
• cioc-poc, cioc-boc
• ciocul-berzei
• ciocul-ciorii
• ciocul-cucoarei
• ciocul-păsării
• pasăre cu cioc încrucișat

• cioacă
• ciocălău
• ciocan
• ciocni
• ciochină
• ciorchine
• ciocârlan
• ciucure

• (arg.) A pune ciocuri = a minți sau a deforma realitatea

• DEX online