Radu cel Frumos
| Radu al III-lea (Radu cel Frumos) | |
 Domn al Țării Românești | |
 Radu cel Frumos. Reprezentare din sec. al XIX-lea | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | cca. 1437–1439 Sighișoara, Regatul Ungariei[1]  |
| Decedat | ianuarie 1475 Țara Românească, România |
| Părinți | Vasilisa Mușat |
| Frați și surori | Vlad Țepeș Mircea al II-lea Vlad al IV-lea Călugărul |
| Căsătorit cu | Doamna Maria |
| Copii | Doamna Maria Voichița |
| Ocupație | militar |
| Apartenență nobiliară | |
| Familie nobiliară | Dinastia Drăculeștilor |
 Domn al Țării Românești (1x) | |
| Domnie | august 1462 – noiembrie 1473 |
| Predecesor | Vlad Țepeș |
| Succesor | Basarab Laiotă cel Bătrân |
| Domn al Țării Românești (2x) | |
| Domnie | 23 decembrie 1473 – martie 1474 |
| Predecesor | Basarab Laiotă cel Bătrân |
| Succesor | Basarab Laiotă cel Bătrân |
| Domn al Țării Românești (3x) | |
| Domnie | martie – vara 1474 |
| Predecesor | Basarab Laiotă cel Bătrân |
| Succesor | Basarab Laiotă cel Bătrân |
| Domn al Țării Românești (4x) | |
| Domnie | octombrie 1474 – ianuarie 1475 |
| Predecesor | Basarab Laiotă cel Bătrân |
| Succesor | Basarab Laiotă cel Bătrân |
Modifică date / text  | |
Radu cel Frumos (cca. 1437/1439 – ianuarie 1475) a fost domn al Țării Românești de patru ori (1462–1473, 1473–1474, 1474, 1474–1475).
Biografie
[modificare | modificare sursă]Viața cu otomanii
[modificare | modificare sursă]Radu cel Frumos a fost fiu al domnului Vlad Dracul și al Vasilisei Mușat. Pe lângă Vlad al III-lea (Țepeș), Radu a mai avut doi frați mai mari, Mircea al II-lea și Vlad Călugărul, ambii care aveau să conducă pentru scurt timp Țara Românească.[2]
În 1436, Vlad al II-lea Dracul a urcat pe tronul Țării Românești. El a fost înlăturat în 1442 de facțiunile rivale din liga cu Ungaria, dar și-a asigurat sprijinul otoman pentru întoarcerea sa acceptând să plătească tribut sultanului și, de asemenea, să-i trimită pe cei doi fii legitimi, Vlad al III-lea și Radu, la curtea otomană, pentru a servi ca ostatici și a asigura loialitatea sa. Vlad și Radu au fost mai târziu educați în logică, Coran și limba și literatura turcă și persană. Tatăl băieților, Vlad Dracul , cu sprijinul otomanilor, s-a întors în Țara Românească și și-a luat înapoi tronul de la Basarab al II-lea. [3]
În timp ce Vlad a fost eliberat în cele din urmă pentru a-și lua locul pe tronul muntenesc în 1448, după ce tatăl său a fost ucis de Ioan de Hunedoara, Radu s-a convertit la islam și a fost permis să intre în curtea imperială otomană. Mai târziu, Radu a participat alături de Mehmet al II-lea, acum sultan, la asediul otoman care a dus în cele din urmă la căderea Constantinopolului în 1453. Lui Radu i sa permis să locuiască în noul Palat Topkapı din Istanbul. Potrivit ienicerului sârb, Konstantin Mihailović Radu era un comandant al ienicerului; în campania împotriva fratelui său Vlad al III-lea, Radu era în fruntea a 4000 de călăreți. [4]
Cronici bizantine
[modificare | modificare sursă]
Potrivit traducerilor în latină ale cronicarului grec bizantin Laonic Chalcocondil, Radu a devenit un prieten intim și un favorit al lui Mehmed al II-lea, cu care probabil, datorită aspectului frumos, a avut o relație amoroasă.[5] Într-o poveste povestită de Chalcocondil, Radu este invitat în dormitorul lui Mehmed, dar când își dă seama de intențiile amoroase ale sultanului, scoate un cuțit și îl rănește pe Mehmed. În ciuda acestui incident, el a devenit unul dintre favoriții sultanului. La începutul cronicii, se remarcă faptul că incidentul s-a petrecut când Mehmed a urcat pentru prima dată pe tron în 1451.[6][7] Chalcocondil a scris că sultanul, împreună cu oamenii națiunii sale, aveau obiceiul de a folosi băieții preferați și a petrecut „zi și noapte împreună” cu Radu.[8]
Din relatările cronicarului grec Laonic Chalcocondil:
„„Iarna aceasta însă împăratul petrecând-o în palatele sale, a trimis după Vlad, feciorul lui Dracula, domnul Daciei; și avea la sine pe fratele aceluia, mai tânăr, fiind favoritul său și trăind și locuind la el. Și s-a întâmplat ca în timpul, când a ajuns la domnie și sta să plece asupra lui Caraman, împăratul dorind să aibă relații cu acest băiat, era cât pe ce să moară de mâna aceluia. Căci fiindu-i drag băiatul, îl chema la petreceri și, închinând cu patimă păharul către el, îl chema în camera de culcare. Și băiatul, fără a bănui că va păți așa ceva din partea împăratului, l-a văzut pe împărat repezindu-se la el pentru un lucru de așa fel și s-a împotrivit și nu se da la dorința împăratului Și-l săruta împotriva voiei lui și băiatul, scoțând un pumnal îl lovește în coapsă pe împărat și așa îndată a luat-o la fugă, pe unde a putut. Doctorii i-au vindecat rana împăratului. Iar băiatul urcându-se într-un copac undeva pe acolo, s-a fost ascuns. După ce însă împăratul și-a făcut bagajele și a plecat, atunci și băiatul coborându-se din copac și luând-o la drum, nu cu mult mai pe urmă a venit la Poartă și a devenit favoritul împăratului. Dar are obiceiul să se folosească nu mai puțin de cei ce duc același fel de viață ca și el; căci cu aceștia e mereu împreună și petrece cu ei zi și noapte, de cei de alt neam se crede că împăratul se folosește nu prea mult, ci puțintel. Lui Vlad, fratele acestui băiat, împăratul i-a încredințat domnia Daciei; și cu ajutorul împăratului Vlad feciorul lui Drăculea a năvălit și a luat domnia.”[9][10]”
Lupte pentru stăpânirea Țării Românești
[modificare | modificare sursă]
În noiembrie 1447, Ioan de Hunedoara a lansat un atac împotriva Țării Românești datorită alianței acesteia cu otomanii prin tratatele semnate de Vlad al II-lea Dracul și duplicității sale în campania de la Varna (1444). Tatăl lui Radu a fugit, dar Mircea al II-lea a fost prins de boierii din Târgoviște și a fost orbit înainte de a fi îngropat de viu. La scurt timp după ce tatăl lor a fost capturat și ucis de forțele lui Ioan de Hunedoara, Vlad al III-lea a fost eliberat în 1448 și a fost candidatul turcilor otomani la tronul Țării Românești, prima dintr-o succesiune de dăți în care va deține tronul, întâi doar câteva luni.
Fratele lui Radu, Vlad al III-lea, a preluat mai târziu tronul de la Vladislav al II-lea în 1456 și și-a început a doua domnie pentru care urma să devină celebru. La fel ca fratele său mai mare, Mircea al II-lea, Vlad al III-lea a fost un comandant militar abil și acum s-a opus otomanilor.
Radu, la 22 de ani, a devenit o figură de frunte la curtea otomană. În 1461, Mehmed al II-lea a început să se pregătească să invadeze Țara Românească. După ce și-a consultat astrologii, sultanul în vârstă de treizeci de ani a hotărât să conducă personal expediția punitivă. Garda sa personală de ieniceri era mai mare decât întreaga armată a lui Vlad al III-lea. Mai mult, sultanul a optat să răsplătească loialitatea continuă a lui Radu punându-l pe tronul Țării Românești în locul lui Vlad al III-lea. [11]
În 1462, o armată masivă otomană a mărșăluit împotriva Țării Românești, cu Radu în fruntea ienicerilor. Vlad al III-lea s-a retras în Transilvania. În timpul plecării sale, a practicat o politică de pământ pârjolit fără a lăsa nimic important să fie folosit de armata otomană care îl urmărea. Când forțele otomane s-au apropiat de Târgoviște, au întâlnit peste 20.000 de oameni de-ai lor trași în țeapă de forțele lui Vlad al III-lea, creând o „pădure” de cadavre moarte sau muribunde pe țăruși. Această priveliște atroce și sfâșietoare a fost prea mult chiar și pentru ei ca să o suporte, așa că s-au întors la forțele otomane pentru a se regrupa.
Vlad al III-lea a purtat o campanie de gherilă împotriva forțelor otomane comandate de marele vizir Mahmud Pașa în mai 1462, urmărindu-le în retragerea lor până la Dunăre . Pe 16 și 17 iunie, el a învins din nou o forță otomană considerabilă în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Atacul de noapte, care a dus la pierderi grele pentru armata otomană, precum și pierderi logistice.
După ce Mehmed al II-lea a suferit pierderi din atacul de noapte, Radu și loialiștii săi au făcut campanie pe câmpiile Dunării pentru sprijin pentru a-și înlocui fratele la conducerea țării. Nu a fost greu să-i convingă; trebuia doar să le promită boierilor că le va restabili privilegiile și să-i asigure pe dezertorii din tabăra lui Vlad al III-lea că nu vor fi pedepsiți. Dar mai presus de aceasta, el a propovăduit despre o pace durabilă, o domnie blândă și nicio răzbunare pentru vreo greșeală din trecut. Radu a trimis soli în orașele săsești cele mai afectate de Vlad al III-lea, ispitindu-le cu reglementări comerciale avantajoase de modă veche și garantând pentru sfințenia familiilor lor. Firea lui bună și-a atras instant aliați, printre care și bucureșteni și târgovișteni, care s-au săturat de cruzimea fratelui său.
Radu l-a alungat pe Vlad al III-lea până la castelul său de la nord de Curtea de Argeș și, în cele din urmă, din Țara Românească însăși, care a fost încorporată sub control otoman. Profitând de averea lor, otomanii și-au întărit prezența comercială în Dunăre împotriva oricărei influențe și intervenții maghiare în regiune.[12]
Între timp, fratele său Vlad al III-lea, din cauza politicilor sale dure față de boieri (de ale căror lupte pentru putere i-a învinuit pentru starea regatului), a fost trădat de aceștia. Vlad al III-lea a călătorit în Ungaria pentru a cere ajutor fostului său aliat, Matei Corvinul. Dar, în loc să primească ajutor, s-a trezit arestat și aruncat în temniță din cauza acuzațiilor false de trădare.
După campania victorioasă de la nord de Dunăre, otomanii l-au plasat pe tânărul Radu (pe atunci în vârstă de 26 de ani) drept Domn al Țării Românești. Curând după aceea, ienicerul aflat sub comanda sa a început atacurile și raidurile asupra cetății de munte a lui Vlad al III-lea de pe râul Argeș, Castelul Poenari. În timpul domniei sale, otomanii spahii au câștigat o poziție puternică în sudul țării.
În 7 martie 1471, Radu a luptat în bătălia de la Soci împotriva lui Ștefan al III-lea, viitorul său ginere, pentru stăpânirea Chiliei.[13] Cronicile slavo-române relatează că Ștefan al III-lea a avut un „război cu Radu voievod pentru Soci”. Relațiile lui Ștefan al III-lea cu Radu au fost ostile. Acesta a invadat Țara Românească în mai multe rânduri în timpul domniei lui Radu, detronându-l de patru ori ca răspuns la închinarea la turci a lui Radu.
În 1473, în urma unei înțelegeri cu otomanii sau cu ajutor din partea lui Ștefan cel Mare, a preluat tronul Basarab Laiotă cel Bătrân. Între 1473 și 1475 Radu s-a întors pentru scurt timp de două ori pe tron.
Viața personală
[modificare | modificare sursă]Soția lui Radu era Maria Despina, considerată a fi o prințesă sârbă sau albaneză. [14]
Fiica lui Radu cel Frumos, Maria Voichița, a fost cea de-a treia și cea din urmă soție a lui Ștefan cel Mare.[15]
Se estimează că a murit între 1475 și 1477
Note
[modificare | modificare sursă]- ^ https://www.geni.com/people/Radu-III-voivode-of-Wallachia/6000000009181592103 Lipsește sau este vid:
|title=(ajutor) - ^ Documenta Romaniae Historica. Seria B Țara Românească. Volumul 1 1247–1500.
- ^ „Călătorul: Ibn Battuta”. Saudi Aramco World. Accesat în .
- ^ "Iar fratele lui mergea inaintea noastra" ("Călători străini despre Tările Române" Nicolae Iorga. p. 127, 128)
- ^ Laonicus Chalkondyles Joannes Oporinus, Conrado Clausero 1556, „De origine et rebus gestis Turcorum”. „...regis eius concubinus factus est.p.158”
- ^ Laonicus Chalcocondylus, Historiarum Libri X. 499
- ^ Tursun Beg, Tārīh. Istoricii Imperiului Otoman. C. Kafadar H. Karate (ascensiunea lui Meḥmed al II-lea pe tron în 855/1451. Campania lui Meḥmed II la Qaraman; 855/1451.)
- ^ Laonicus Chalkondyles, Conrado Clausero 1556: „De origine et rebus gestis Turcorum” p.158
- ^ Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice, traducere de Vasile Grecu, Editura Academiei R.P.R., 1958, p. 282-283
- ^ Cosmin Zamfirache, Voievozii homosexuali ai Moldovei și ai Țării Românești. Radu cel Frumos și Petru Cercel, bănuiți de „blestemății“ sexuale cu sultani și regi occidentali, Adevărul, 23 iunie 2015. Accesat la 23 iunie 2015
- ^ Rădăcinile balcanizării: Europa de Est 500–1500 CE. De Ion Grumeza
- ^ „An Economic and Social History of the Ottoman Empire”. p. 290 la Google Books.
- ^ George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, București, 2011
- ^ George Marcu (coord.), Enciclopedia personalităților feminine din România, Editura Meronia, București, 2012
- ^ Alexandru Vlahuță, Din trecutul nostru
Bibliografie
[modificare | modificare sursă]- Radu III. cel Frumos. Drama in versuri in cinci acte, Gheorghe Bengescu, 1875
Legături externe
[modificare | modificare sursă]- (redactor șef) Corneliu Diaconovich: Enciclopedia română I-III., W. Kraft, București, 1898–1904
- Dimitrie Gusti: Enciclopedia României, Imprimeria Națională, București, 1938–1943
- (redactor șef) Athanase Joja: Dicționar enciclopedic român I-IV., Editura Politica, București, 1962–1966
- Rezachevici, Constantin: Cronologia a domnilor din Țara Românească și Moldova a. 1324 – 1881, Editura Enciclopedică, București, 2001 [1]
- Vasile Mărculeț – Alexandru V. Ștefănescu – Stănel Ion – Gherghina Boda – George Marcu – Mihai Chiriac – Elena Gabriela Maximciuc – Ioan Mărculeț – Stan Stoica: Dicționarul domnilor Țării Românești și ai Moldovei, Editura Meronia, București, 2009 [2]
- Radu Lungu: Domnitori si Principi ai Tărilor Române, Editura Paideia, București, 2010 [3]
| Predecesor: Vlad Țepeș |
1462 – 1473 |
Succesor: Basarab Laiotă cel Bătrân |
| Predecesor: Basarab Laiotă cel Bătrân |
1473 – 1474 |
Succesor: Basarab Laiotă cel Bătrân |
| Predecesor: Basarab Laiotă cel Bătrân |
1474 |
Succesor: Basarab Laiotă cel Bătrân |
| Predecesor: Basarab Laiotă cel Bătrân |
1474 – 1475 |
Succesor: Basarab Laiotă cel Bătrân |
