Universitate

Scopul final al educației era considerat în Antichitate unirea diferitelor părți într-un om și a diferiților oameni în societate ^[2]. Instructori itineranți, autori de manuale de gramatică și retorică, călătoreau inițial dintr-un loc în altul oferind lecții contra unor taxe, similar cu un „preparator”. Primele instituții cu scop educativ în Grecia Antică au fost Academia lui Platon (aprox. 387 î.Hr-83 î.Hr.) și Liceul lui Aristotel (334 sau 335 î.Hr.-86 î.Hr.), ambele închise după revolta anti-romană din 88 î.Hr. Academia lui Platon a funcționat din nou între 410 d.Hr. și 529 d.Hr., când a fost închisă de Iustinian.^[3]

Adminstrația civilă a Imperiului Roman de Răsărit a necesitat numeroase cadre pregătite profesional. Prin unirea tradiției serviciului public în Roma Antică cu cea a studiului în Grecia Antică, această pregătire se făcea într-o instituție numită Pandidakterion, fondată de împăratul Teodosius II ^[4] în Constantinopol în 425 d.Hr. În perioada de înflorire sub auspicii imperiale instituția avea facultăți de drept, filozofie, medicină, aritmetică, geometrie, astronomie, muzică, retorică, etc. (15 în latină și 16 în greacă). Este remarcabilă absența facultății de teologie (instrucția preoților avea loc separat), instituția fiind seculară până în 1204 d.Hr.

Instituții similare au existat și în alte centre, de exemplu la Antioh sau Alexandria.

Modelul Greciei Antice a fost modificat în lumea islamică prin acordarea de grade academice (diplome). O instituție numita Al-Karaouine în Fez, Maroc (fondată în 859) este considerată cea mai veche instituție care a introdus această inovație.

O diferență importantă față de modelul bizantin este rolul principal al teologiei între subiectele de studiu în instituțiile din lumea islamică. De exemplu, Al-Azhar (fondată în 975 în Cairo, Egipt) avea facultăți de teologie și lege islamică alături de cele de jurisprudență, gramatică, astronomie, filozofie și logică^[5].

Cele două concepte administrative, cel bizantin al facultăților și cel islamic al titlurilor academice, au fost combinate în noi instituții fondate în vestul Europei: Universitatea din Bologna (1088), Oxford (cca. 1170) ^[6], Universitatea din Paris (1200), Cambridge (cca. 1209), Universitatea din Salamanca (1218) și multe altele.

Instituțiile s-au format prin asocierea într-o comunitate (denumită în latină universitas) a profesorilor și studenților, care asigura drepturi legale membrilor în timpul studiilor și după absolvire (o organizare similară cu cea a breslelor profesionale). Universitatea medievală a fost deosebit de populară, cu Universitățile din Bologna sau Paris având fiecare 6000-7000 de studenți în perioada de înflorire din secolele XII-XIII.

Subiecte predate in facultatea de studii generale, numită Facultatea de Arte, erau gramatica limbii latine (care era limba de predare), retorica și logica, subiecte care formau „trivium” („tri”- trei, „via”- cale, drum), necesare pentru absolvirea cu titlul de Licențiat în Arte. Aritmetica, geometria, astronomia și muzica formau „quadrivium” („quadri” - patru), necesare pentru titlul de Masterat de Arte. Organizarea subiectelor predate urmează îndeaproape modelul propus în „Republica” lui Platon.

Facultatea de Arte oferea un nivel de pregătire general, cerut la continuarea studiilor în Facultățile de Teologie (considerată cea mai prestigioasă), Medicină sau Drept, care confereau titlul de Doctor în domeniul respectiv.

În contrast cu instituțiile Imperiului Roman de Răsărit fondate sau restructurate de împărați, universitățile medievale au fost fondate de obicei de autorități ecleziastice catolice.

Administrația Principatelor a urmat modelul bizantin. Din acest motiv, dregătorii curții princiare erau pregătiți de obicei la Constantinopol, sau (mai târziu) în Italia (de obicei la Padova) sau Germania (la Leipzig). Episcopii erau pregătiți la Constantinopol, Atena sau Ierusalem. Colegii iezuite înființate lângă Iași la Cotnari (1550) și la Cluj (1581) au fost dizolvate odată cu scăderea influenței catolice în Moldova și Transilvania.

In universitatea medievală s-a încercat combinarea sistematică a modelului de gândire rațional al Greciei Antice (urmând pe Platon și Aristotel) cu teologia creștină.^[7] În final, această sinteză nu a avut succes. Înțelegerea în credința creștină este determinată de intelect (în sensul de intuiție personală, revelație), în contrast cu înțelegerea dată de rațiune (de exemplu, în problema de geometrie discutată de Socrate cu micul sclav în „Meno”). Subiectele propuse în dezbaterea scolastică devin din ce in ce mai abstracte și irelevante.

La aceste probleme s-au adăugat circumstanțe istorice. Rezultatul a fost un om îndoctrinat, orb la evidența dată de propriile simțuri și rațiune care, de exemplu, a populat tribunalele care l-au condamnat pe Galileo Galilei (1633), profesor la universitatea din Padova.

Din aceste motive, contribuțiile specifice ale profesorilor și absolvenților universităților medievale sunt în principal comentarii urmate de mai multe comentarii și comentarii la comentarii, pe subiecte abstracte.^[8] Singurul fel real de cunoaștere în universitățile medievale era cunoașterea divinului. Aceasta a dus la neîncrederea în metodele practice de găsire a adevărului, metode experimentale în care rezultatul nu este niciodată exact același, în contrast cu legile care stau la baza observațiilor experimentale și care sunt în mod necesar inflexibile. Prin urmare, rezultatul unui experiment era considerat puțin mai mult decât o iluzie și un mod greșit din start de investigație în căutarea răspunsului la o problemă specifică (similar problemelor morale, care nu pot fi judecate după aparențe).

Sinteza nereușită a metodelor filozofiei antichității cu teologia creștină și lipsa contribuțiilor originale au dus la declinul universității medievale. Thomas Morus le-a considerat niște „fleacuri de școli de logică”. Erasmus din Rotterdam a satirizat sterilitatea savantă în „Lauda prostiei”. Titlurile academice și mediul universitar au fost considerate o manifestare a vanității umane, cu Dr. Faust din Goethe inspirat dintr-o legendă medievală. Montaigne critică numeroasele comentarii și observă lipsa lucrărilor originale.

Contribuții pozitive ale universităților medievale au constat în pregătirea în profesii practice, de exemplu drept roman și medicină, iar abordarea spiritului critic al rațiunii în domeniul religiei prin textele aristotelice provenite prin filieră ibero-arabă în urma fiosofiei aristotelice a lui Ibn-Roșd ”Averroes” a dus la o teologie pregătitoare a a reformelor teologice până la Reforma Protestantă ce a izbucnit în 1517, rațională și exegeza biblică a Neoreformei începută în veacul al XVII-lea, acte ce au propulsat întreaga Europă creștină după eșecul cruciadelor ca lider al Lumii până în 1917 - intrarea SUA în Primul Război Mondial - și 1945 - începutul Postmodernismului American, acesta durând până în 1990.

Universitățile medievale, inspirate de lucrările lui Platon și ideile lui Socrate, au stimulat dorința de a descoperi adevărul în comun într-o discuție bazată pe argumente. Această caracteristică se va regăsi în practica universităților moderne, alături de metodele experimentale de investigație și aplicarea metodelor matematice în descrierea și analiza fenomenelor naturii.

Deoarece dezbaterea este esențială în mediul universitar și doar un argument rațional poate fi dezbătut sau comunicat în instrucție, universitatea modernă nu încearcă o sinteză între rațiune și teologie.

A doua problemă a universit��ții medievale (lipsa originalității) a fost rezolvată prin studiul fenomenelor naturii. Descartes în „Discurs asupra metodei” propune o „filozofie practică”, bazată pe rațiune și experimente (în contrast cu filozofia speculativă, tipică metodei scolastice). Această nouă filozofie a devenit „filozofia științelor naturii”.

Deoarece nu corespundea modelului universitar medieval, noi instituții au fost inițial înființate. Filozofia științelor naturii devine obiectul de studiu în academii naționale, de exemplu Academia Franceză (Academie Francaise, 1635) sau Societatea Regală Engleză (Royal Society, 1660). Scopul cercetării academice a devenit descoperirea adevărului în limitele date de analiza statistică a rezultatelor experimentale și dezvoltarea modelelor matematice de descriere a naturii. În contrast cu disputele în latină în universitățile medievale, limba de comunicare științifică internațională în această perioadă a fost franceza.

Dacă modelul educativ al universității medievale a fost abandonat, modelul administrativ s-a regăsit în organizarea universității moderne.

Universitățile s-au transformat inițial în instituții cu profil diferit, scolastica fiind înlocuită de umanismul din filozofia și arta Renașterii. O simbioză între cercetarea științifică în academii și educația universitară a apărut relativ repede; de exemplu, Newton a professor de matematică la Cambridge din 1669 și membru al Societății Regale Engleze din 1672. Ulterior, facultăți de științe au fost introduse în universități, într-o nouă perioadă de înflorire. In multe cazuri, noi universități au fost înființate, de obicei în regiunile protestante sau ortodoxe.

Universitățile moderne au avut inițial un rol în principal pedagogic, de pregătire specializată a profesorilor de liceu sau școală primară în toate domeniile, cu multe facultăți. Modelul de educație generală, inspirat de metodele Greciei Antice, a fost abandonat în mediul universitar în Europa (modelul a continuat în sistemul numit „liberal arts” din Statele Unite). Treptat, universitatea modernă a căpătat atribuții de instituție de cercetare, alături de Academiile Naționale. Aceasta a dus la introducerea gradului academic de doctor în filozofia științele naturii la sfârșitul sec. al XIX-lea.

Spre deosebire de universitatea medievală, universitatea modernă a fost un model de succes, fiind adoptată în toată lumea.

De exemplu:

• în Franța: politehnicile „Grandes Ecoles” înființate de Napoleon pregătesc specialiști în domenii tehnice. Similar, la inceputul secolului al XIX-lea apar institutele de artă și muzică.
• în Germania: Universitatea din Berlin fondată in 1810 de Humboldt, primul ministru al educației în Prusia
• în Rusia: Universitatea din Moscova (1755), Universitatea din St. Petersburg (1724 sau 1819)
• în Ungaria: Universitatea medievală din Pécs este reînființată într-o universitate modernă în 1785 și din nou în 1912. Universitatea Eötvös înființată în 1635 de iezuiți, devine universitate modernă în 1844.
• în Serbia: Universitatea din Belgrad (1808)
• în Ucraina: Universitatea din Kiev (1834), Universitatea Lvov (1661, originar colegiu iezuit), Universitatea Harkov (1804)
• în Bulgaria: Universitatea din Sofia (1888)
• în Grecia: Universitatea din Atena (1837)
• în Statele Unite: universitățile fondate înainte de independență pentru pregătirea preoților în diferite denominații de teologie reformată au evoluat în universități moderne. Universitatea Virginia (engl. University of Virginia), fondată de Thomas Jefferson (1819), a fost prima universitate din Statele Unite neafiliată la o denominație. Multe universități de stat, numite inițial „land-grant colleges”, au fost fondate în perioada 1865-1870, pentru pregatirea practică în diferite domenii și au devenit deseori cele mai mari instituții din statul american respectiv. Politehnicile sunt numite de obicei „Institute de Tehnologie”. O caracteristică unică este modelul educativ numit „liberal arts”, în care se studiază subiecte de educație generală la nivel universitar.
• în România: Al. I. Cuza fondează universități moderne la Iași (1860) și București (1864) ^[9]

În fiecare caz, structura studiilor universitare este reglementată de o agenție centrală la nivel de stat. Până recent exista o corelație redusă între universități în diferite state europene, cu agenții care urmau tradiții naționale diferite (de exemplu, titlul de doctor este acordat în medie mai repede în Anglia decât în Germania). Convenția de la Bologna (1999) a definit o Zonă Europeană în Invățământul Superior (engl. European Higher Education Area), cu scopul de a coordona educația universitară în statele participante. Similar, cercetarea universitară în statele membre este parțial coordonată prin programe de cercetare finanțate cu fonduri ale Uniunii Europene.

Misiunea duală a universității moderne de educație și cercetare combină obiectivul Academiei Greciei Antice de formare a unui om mai complet, integrat într-o comunitate, cu lecția universității medievale privind importanța cercetării originale.

Din fericire pentru cercetarea universitară, e loc pentru mai bine în multe domenii. Activitatea universitară de cercetare generează și testează idei noi, înainte de aplicarea pe scară largă. Modele posibile sunt o colaborare directă sau indirectă între universități și industrie în științele naturii sau un rol de monitorizare a fenomenelor sociale în științele sociale ^[10].

• Platon Meno
• Platon Republica
• Platon Legile
• Thomas More Utopia
• Montaigne Eseuri
• Pascal Scrisori din provincie
• Descartes Discurs asupra metodei
• J. S. Mill Despre libertate

• Listă a universităților din România

• en Istoria educației in România
• en TopUniversities.com
• Ministerul Educației și Cercetării