Sari la conținut

Pactul Ribbentrop-Molotov

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Pactul Molotov–Ribbentrop)
Pactul Ribbentrop-Molotov
Semnat  Modificați la Wikidata
Moscova, Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă, Uniunea Sovietică
Intrat în vigoare  Modificați la Wikidata
Data expirării23 august 1939 (planificat)
22 iunie 1941 (terminat)
30 iulie 1941 (oficial declarat nul și neavenit)
SemnatariJoachim von Ribbentrop
Veaceslav Molotov  Modificați la Wikidata
Participanți Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
 Germania Nazistă  Modificați la Wikidata
Ratificat de Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
 Reich-ul German  Modificați la Wikidata
LimbăGermană și Rusă
Prezență online
Wikisource logo Договор о ненападении между Германией и СССР la Wikisource
Anexa secretă a Pactul Molotov-Ribbentrop care stabilea sferele de interes germane și sovietice. Documentul este semnat de către ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov și ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop, în prezența lui Stalin
Protocolul secret de la a doua semnare a Pactului germano-sovietic Ribentropp-Molotov în 28 septembrie 1939 - Tratatul privind frontierele și de prietenie. Fotografie din 1946 de origine germană (Documente folosite în Procesele de la Nürnberg de către apărarea germană a lui Ribentropp și Goring)
Caricatură poloneză în care Ribbentrop îi pupă mâna lui Stalin în fața lui Molotov care aplaudă.

Pactul Ribbentrop-Molotov, cunoscut și ca Pactul Stalin-Hitler, a fost un tratat de neagresiune încheiat între Uniunea Sovietică și Germania nazistă, semnat la Moscova, la 23 august 1939 de șeful guvernului[a] și ministrul de externe a URSS Viaceslav Molotov și ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop, în prezența lui Stalin.

Scopul declarat al acestui pact era, din punctul de vedere oficial al Germaniei, ca cel de-al Treilea Reich să-și asigure flancul estic în perspectiva iminentei invadări a Poloniei, petrecută, de altfel, cu o săptămână mai târziu, la 1 septembrie 1939. Pe de altă parte, Uniunea Sovietică voia să câștige timp, să prevină temporar o invazie germană, întrucât Armata Roșie avea prea puțini ofițeri superiori, după executarea multora dintre ei din ordinul lui Stalin, în frunte cu mareșalul Tuhacevski, sub pretextul unui complot imaginar. In fapt au fost executati mai putin de 5000 de ofiteri superiori, majoritatea dintre ei fiind "revolutionari de meserie" fara nici o calificare civila sau militara. Cifra de 40.000 de ofiteri ucisi vehiculata, si daca ar fi reala reprezinta un numar infim pe linga numarul armatei ruse 100 de divizii pina in 1939 si 300 de divizii la 1941. Este de mentionat ca dupa 1936 s-au infiintat noi scoli de ofiteri (in jur de 100) care erau mult mai bine pregatiti, intelegand noile tipuri de arme si razboi. Putem vorbi de o ridicare a calitatii corpului ofiterilor si nu de o decadere a lui. Printre cei anchetati/maltratati s-a aflat inclusiv Konstantin Rokossovsky, care a rezistat anchetei si procesului mascarada. În realitate, ambele țări agresoare voiau să se asigure, cel puțin oficial, că vor avea spatele „acoperit” în procesul expansionist de împărțire în două a ceea ce rămăsese neocupat și/sau neîmpărțit din Europa. Cruzimea și cinismul celor doi dictatori, Hitler și Stalin, s-au repercutat timp îndelungat, prelungind cel de-al Doilea Război Mondial cu Războiul Rece și cu scindarea Europei în două prin Cortina de fier între anii 1945-1989. În acești 45 de ani, Europa Occidentală a progresat prin practicarea democrației și a economiei libere în toate țările aflate la vest de Cortina de fier, în timp ce Europa de est, aflată la est de Cortina de fier, a avut parte de regimuri totalitare mai dure sau mai puțin dure, dar toate aservite Kremlinului, și cu economii centralizate, de stat.

Momentul semnării este descris de istoricul Paul Johnson astfel:

Cu ocazia semnării tratatului de neagresiune din 1939 dintre Germania și URSS, semnatarii plenipotențiari au discutat în cadrul unor convorbiri strict confidențiale problema delimitării sferelor de interese în Europa răsăriteană. Convorbirile au dus la următorul rezultat, o înțelegere expansionistă secretă:

Protocolul adițional secret (nepublicat)

[modificare | modificare sursă]

Textul primului protocol (datat 23 august 1939) este[1]

Cu ocazia semnării unui pact de neagresiune între Germania și Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, plenipotențiarii subsemnați ai ambelor părți au discutat într-un mod strict confidențial problema delimitării sferelor intereselor reciproce din Europa de Est. Această discuție a condus la următorul rezultat.
1. În cazul unei reorganizări teritoriale și politice a regiunilor care fac parte din statele baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), granița de nord a Lituaniei este în același timp granița sferelor de interese ale Germaniei și URSS. În același timp, interesele Lituaniei în raport cu regiunea Vilna sunt recunoscute de ambele părți.
2. În cazul unei reorganizări teritoriale și politice a regiunilor care alcătuiesc statul polonez, granița sferelor de interese ale Germaniei și URSS va trece aproximativ de-a lungul râurilor Narev, Vistula și San.
Problema dacă este în interes reciproc să se păstreze un stat polonez independent și care vor fi granițele acestui stat, poate fi în cele din urmă clarificată numai în cursul dezvoltării politice ulterioare.
În orice caz, ambele guverne vor rezolva această problemă printr-un acord amical reciproc.
3. În ceea ce privește sud-estul Europei, partea sovietică subliniază interesul URSS pentru Basarabia. Partea germană își declară dezinteresul politic complet față de aceste regiuni.
4. Acest protocol va fi păstrat în cel mai strict secret de ambele părți.

Articolul 3 al protocolului stipula: „Referitor la Europa de sud-est, din partea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia.[2] Partea germană își declară totalul dezinteres politic față de aceste regiuni”. Formularea ambiguă a articolului (prin expresia „aceste regiuni”) lasă să se înțeleagă că Germania își exprimă totalul dezinteres politic pentru întreg sud-estul Europei, formulare care a fost intenționată, după cum va arăta la 24 iunie 1940 Ribbbentrop.[3]

Teoria „spațiului vital” și cea a „revoluției mondiale”

[modificare | modificare sursă]

Semnarea Pactului și aplicarea lui a avut grave repercusiuni asupra lumii. A început Al Doilea Război Mondial, cu un tribut de sânge nemaiîntâlnit în istorie, cu distrugeri irecuperabile ale unor valori universale, cu suferințe inimaginabile, cu pârjolirea unor întinse teritorii din Europa, Asia și Africa, cu desființarea unor state și uciderea în masă a unor populații nevinovate. Hitler și-a dorit războiul pentru obținerea așa-zisului spațiu vital („Lebensraum”), a supremației în Europa și dincolo de hotarele acestui continent. Stalin l-a vrut și el pentru declanșarea utopicei revoluții comuniste mondiale, asemănător acelui spațiu vital german. Deosebirile ideologice n-au constituit un obstacol în calea apropierii celor două regimuri politice, deși anterior încheierii pactului, URSS și Germania nazistă se criticaseră reciproc cu vehemență.

Între cei doi dictatori – Stalin și Hitler – a existat o stranie fascinație reciprocă, deși, la nivelul propagandei, regimurile lor s-au criticat cu înverșunare. Dacă însă regimul lui Hitler se manifesta direct față de obiectivele sale, Stalin avea asociată Internaționala a III-a Comunistă. Internaționala, deși obedientă față de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice și de guvernul de la Kremlin, era portița prin care încerca să-și ascundă reala sa politică externă. Stalin afirma mereu că politica guvernului este una și cea a Internaționalei este alta, când, în realitate, între cele două organisme nu era nici o deosebire privind intenția declanșării revoluției comuniste mondiale.

Regimurile instaurate în Rusia sovietică și în Germania național-socialistă erau, în general, antidemocratice, dictatoriale și totodată erau în particular, ostile regimurilor democratice din Occident. O motivație a apropierii dintre cele două regimuri totalitare este însuși Tratatul de pace de la Versailles, atât Germania fascistă, cât și Rusia sovietică considerându-se victime ale tratatului.





Documentele existente atestă că, în anii 19341936, Stalin sprijinea ideea unei apropieri și chiar a realizării unui acord cu Hitler. O cale pentru netezirea relațiilor bilaterale mai strânse a fost oferită de existența ca stat a Poloniei. Polonia renăscuse, în urma primului război mondial, după mai bine de 100 de ani de ocupație ruso-austro-germană. Din punct de vedere geografic, Polonia devenise stat tampon între Rusia și Germania. Inițiatorul unei apropieri germano-sovietice a fost ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop. Propunerile lui, acceptate de Hitler, au avut ecou la Moscova. Ca urmare, puterile occidentale au fost criticate aspru și etichetate drept „instigatoare la și profitoare de război”. Apropierea sovieto-germană din 1939 era urmarea unei conjuncturi favorabile statelor totalitare. Pentru Stalin, orientarea spre Hitler nu a fost determinată de doctrină, ci de considerente de circumstanță. Stalin se vedea în postura de realizator al vechiului Imperiu Rus, fapt care i-a umplut toată viața. Duplicitatea a fost caracteristica dominantă a tratativelor sovieto-germane; sovieticii tratau și cu Franța și Anglia – o măsură de prevedere pentru a evita izolarea în fața unei eventuale agresiuni germane. Pe de altă parte, diplomația nazistă tatona constant posibilitatea unei înțelegeri separate cu Marea Britanie și o reușită ar fi contracarat eșecul lui Ribbentrop la Moscova.

1942, relația de front între germani și aliații lor

[modificare | modificare sursă]

În august 1942 s-au adăugat și sincopele primare la membrii familiei româno-germane în faza operativă de armată. Fragmentarea uimitoarelor gadgeturi românești și subordonarea directă a unităților germane au nemulțumit Cartierului General Român, care a considerat că „acest exercițiu are un impact distructiv atât asupra moralului comandanților, cât și asupra moralului trupelor. Tot prin această practică, comandanții români nu pot fi familiarizați cu obligația pe câmpul de luptă și nici nu pot fi trași la răspundere, din cauza faptului că alții (germani) intervin în practica executării și controlului operațiunilor lor. În realitate, încercările lui Hitler de a ridica valoarea gadgeturilor aliate (împreună cu românii) în ochii comandanților săi, au lovit un zid de neîncredere. În cartea sa electronică despre Stalingrad, istoricul Antony Beevor subliniază opinia feldmareșalului german von Rundstedt în acest „militar al Societății Națiunilor”, opinie care a devenit împărtășită cu ajutorul majorității copleșitoare a oficialilor germani. Pentru el, italienii erau „oameni îngrozitori”, infanteriștii și ofițerii români – „peste orice descriere”, iar ungurii „cel mai bine doreau să se îndrepte mai repede acasă”. Cele mai la îndemână excepții văzute au fost slovacii, „uimitoare, foarte modeste” și trupele românești de vânători de munte, ceea ce îndulcește amărăciunea acestei păreri, acum nu prea măgulitoare pentru aliații Germaniei. Dincolo de aroganța cu care se exprima opinia, ea corespundea totuși, binecunoscut, faptului. Iar ocaziile nu mai puteau transmite niciun schimb de opinii. În toamna anului 1942, lucrurile ar putea avea o schimbare bruscă pentru Frontul de Est pentru Germania și aliații săi. Totuși, adevărata realitate este că armata germană a trădat toate tratatele și acordurile semnate cu România, în urma P.C. germano-sovietic.[4]

Consecințele Pactului Molotov-Ribbentrop (sau Ribbentrop-Molotov) au fost practic continuate de Pactul Churchill-Roosevelt-Stalin, care a propus la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în 1945, o nouă diviziune a sferelor de influență în Europa, vestul urmând a se afla sub influența Statelor Unite ale Americii, iar estul sub influența Uniunii Sovietice.

Prin urmare, atâta timp cât dimensiunea criminală a alianței dintre Stalin și Hitler nu va fi clar stabilită și recunoscută - mai cu seamă de către Rusia- , cicatriciile pe care aceasta le-a format pe corpul Europei nu se vor vindeca, iar reunificarea europeană va fi lipsită de un fundament solid: adevărul cu privire la crimele comise împotriva păcii și a umanității, singurul care poate asigura reunirea spiritelor și a inimilor.

Adesea se susține că, dacă acest pact nu ar fi existat, cel de-al doilea război ar fi fost terminat mult mai curând sau poate chiar nici nu ar fi avut loc.[necesită citare]

Note de completare

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ Viaceslav Molotov, la data semnării pactului era șef al guvernului URSS, deținând funcția de Președinte al Consiliului Comisarilor Poporului al Uniunii Sovietice, omologul german fiind șeful guvernului Germaniei, cancelarul Germaniei Adolf Hitler. Funcția de ministru de externe al URSS era funcția secundară a lui Viaceslav Molotov, omologul german pentru această funcție fiind Joachim von Ribbentrop. Iosif Stalin, fiind „doar” lider de partid, la data semnării pactului, nu deținea nici o funcție oficială, respectiv nu avea competență de reprezentare a statului în acorduri internaționale. Stalin devine șef al guvernului URSS abia la 6 mai 1941, aproape peste 2 ani de la semnarea pactului respectiv, Viaceslav Molotov păstrându-și în continuare funcția de ministru de externe.
  • Em. Bold, I. Ciuperca, Europa în derivă. Din istoria relațiilor internaționale, Iași, Ed. Demiurg, 2001.
  • Stephane Courtois, pata oarbă a memoriei europene 23 august 1939: alianța sovietico-nazistă, Fundația Academia Civică, 2009

Bibliografie suplimentară

[modificare | modificare sursă]
  • Nicolae Ciachir, Marile puteri și România(1856 – 1947), Editura Albatros, București, 1996
  • Aurică Simion, Dictatul de la Viena, Editura Albatrosdirty burger
  • , București, 1996
  • Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol și mareșalul Antonescu, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994
  • Radu R. Rosetti, Pagini de jurnal, Editura Adevărul, București, 1993
  • Grigore Gafencu, Însemnări politice 1929-1939, Editura Humanitas, București, 1991
  • Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei, Editura Militară, București, 1992
  • Pamfil Șeicaru, Scrieri, vol. 2, Editura Victor Frunză, București, 2002; vol.4, București, 2005-2006
  1. ^ Traducere după textul german publicat în volumul 7 din Akten zur Deutschen Auswärtigen Politik, 1918—1945, Imprimerie nationale, Baden-Baden:1961, pp. 206-207.
  2. ^ Florin Zamfir, Jean Banciu, 1939. Ultimul an de pace, întâiul an de război. București, Editura Oscar Print, 2000, pp.265-266
  3. ^ Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român. Editura Univers Enciclopedic, București, 1997, p. 365
  4. ^ Drumul către Stalingrad: Armata română pe Frontul de Est: August 1942, www.historia.ro 
  5. ^ „Tilea, Memel & the Anglo-Polish treaty 1939”. 

Legături externe

[modificare | modificare sursă]