Sari la conținut

Glosar de lingvistică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acesta este un glosar de termeni utilizați în lingvistică.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 
- pronunțare mai intensă sau pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic;
- semn grafic pus deasupra unei litere pentru a marca locul și felul accentului sau altă particularitate de pronunțare;
- mod de pronunțare specific unui anumit grai;
- inflexiune particulară a vocii, care exprimă o stare afectivă; intonație afectivă.
- ridicarea vocii pe silaba accentuată sau pe partea finală a acesteia;
- semnul grafic ´ al acestui mod de pronunțare.
- ridicarea vocii în prima parte a unei silabe lungi accentuate, însoțită de o coborâre a vocii în partea ei finală;
- semnul grafic ^ al acestui tip de accent.
  • accent de intensitate - (sau dinamic, expirator) pronunțare cu o forță mai mare a unei silabe dintr-un cuvânt.
  • accent grav
- menținere a aceluiași ton pe o silabă care, în mod obișnuit, are accent ascuțit;
- semnul grafic ` al acestui tip de accent.
  • acent melodic - vezi acent muzical.
  • accent muzical - pronunțare realizată prin ridicarea sau coborirea tonului; sinonim: accent melodic.
  • accent sintactic - accent care scoate în evidență un cuvânt dintr-o propoziție sau o propoziție dintr-o frază.
  • accent tonic - accentul muzical al vocalelor și al silabelor; (prin extensie) accentul expirator sau de intensitate.
  • acceptabilitate - însușire a unui enunț de a fi ușor de înțeles pentru subiecții vorbitori.
  • accepție - semnificație, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc.
  • accident fonetic - modificare fonetică fără caracter de lege, ca asimilația, epenteza, metateza etc.
  • acomodare - asimilație parțială între două sunete în contact direct.
  • acord - concordanță (în număr, gen, caz, persoană) a formei cuvintelor între care există anumite raporturi sintactice (de exemplu acordul dintre predicat și subiect, între atributul adjectival și substantivul determinat etc.).
    • acord după înțeles - acord în care modificarea formei unui cuvânt este determinată de sensul și nu de forma gramaticală a celuilalt cuvânt din relația sintactică.
    • acord prin atracție - acord greșit, al unui cuvânt cu altul care se află mai aproape sau care se impune mai mult atenției vorbitorului decât cuvântul determinat.
  • acordat - cuvânt care este pus în același număr, gen, caz, persoană ca și cuvântul de care este legat printr-un raport sintactic.
  • acronim - (cuvânt) format din literele (inițiale) sau din segmentele unor cuvinte.
  • acronimie - procedeu de formare a cuvintelor cu ajutorul abrevierilor.
  • actant - autor al acțiunii verbului; agent, subiect.
  • activ
- (despre diateza verbală) care exprimă faptul că subiectul îndeplinește acțiunea;
- (despre vocabular) care este utilizat în mod frecvent în vorbire.
- factor care determină un proces, autor real al unei comunicări;
- termen atribuit acelui actant (caz sau rol) care desemnează pe inițiatorul voluntar al acțiunii exprimate prin verb;
- vezi termenii: complement de agent, nume de agent, propoziție completivă de agent.
  • alofon - variantă combinatorie (pozițională) sau liberă (individuală) a unui fonem.
  • aloglot:
- (persoană) care vorbește o altă limbă;
- care aparține unei limbi diferite de cea oficială a unui stat, care se referă la o limbă diferită de cea oficială a unui stat.
  • alomorf - variantă (sau realizare) a unui morfem.
  • alomorfism - termen care se referă la deosebirile structurale între diverse limbi.
  • altaice, limbi ~ - ramură de limbi dintr-o presupusă familie de limbi uralo-altaice, vorbite de populațiile care trăiesc în regiunea munților Altai și anume limbile: turcice, mongole, turco-mongole, tunguse, tunguso-manciuriene, precum și coreeana, japoneza.
  • alterare - modificare a pronunțării unui sunet sub influența altui sunet.
  • alternanță fonetică - schimbare regulată a unui sunet din temă prin altul, în formele flexionare sau în familia unui cuvânt; vezi și ablaut.
  • alternanță consonantică - alternanță care se produce între consoanele din tema unui cuvânt.
  • alternanță vocalică - vezi ablaut.
  • alveolar - sunet a cărui articulație se produce prin atingerea vârfului limbii de regiunea alveolelor dinților superiori (de exemplu r românesc).
  • alveolopalatal - (despre consoane) care este articulat la limita alveolelor și a palatului dur.
  • americanism - cuvânt sau expresie proprie englezei americane; vezi și anglicism.
  • ambigen - genul neutru al substantivului în anumite limbi (de exemplu română).
  • ambiguitate - lipsă de precizie, de claritate; prezența simultană a mai multor sensuri care generează interpretări multiple ale unui cuvânt, ale unei expresii; sinonim: amfibolie.
  • amfibolie - vezi ambiguitate.
  • amfibologie - construcție retorică defectuoasă stilistică, sintactică etc. care poate da naștere la echivoc.
  • amuțire - fenomen fonetic ce constă în pronunțarea din ce în ce mai puțin perceptibilă, până la dispariția totală, a unui sunet.
  • anacolut - întrerupere în structura sintactică a unei fraze.
  • anagramă - schimbarea ordinii literelor unui cuvânt pentru a se obține un alt cuvânt.
  • analecte - vezi crestomație.
  • analitic
- (despre o formă gramaticală) alcătuit din două sau mai multe cuvinte;
- (despre limbi) limbă flexionară (italiană, franceză etc.) care exprimă raporturile gramaticale prin cuvinte izolate (prepoziții, particule adverbiale, verbe auxiliare) și prin topică, spre deosebire de limbile sintetice care se folosesc de modificări interne ale cuvintelor.
- fenomen fonetic care constă în pronunțarea unui sunet dintr-un cuvânt înainte de locul unde era pronunțat într-o epocă mai veche sau unde în mod normal ar trebui pronunțat;
- exprimare anticipată a subiectului sau a subiectivei, a complementului (in)direct și a subordonatelor completive (in)directe.
  • antonim - cuvânt care, considerat în raport cu altul, are un înțeles exact opus.
  • antropofonie - fonetică fiziologică.
  • antroponimic - care aparține antroponimiei, care se referă la antroponimie; sinonim: antroponomastic.
  • antroponimie
- ramură a lingvisticii care studiază numele de persoană;
- totalitatea numelor de persoană dontr-o localitate, dintr-o regiune sau dintr-o limbă.
  • antroponomastic - vezi antroponimic.
  • aorist - formă verbală în unele limbi (de exemplu în greaca veche), care exprimă o acțiune trecută, fără a indica dacă efectul ei persistă sau nu în momentul vorbirii.
  • apelativ:
- care se aplică unei clase, unui gen, unei specii întregi, cu referire la ființe sau lucruri; general, generic;
- substantiv comun prin care se denumește, se caracterizează (prin trăsături generale) o persoană, un obiect, o specie etc. și care se opune numelor proprii sau altor categorii de substantive.
  • apelativizare - transformare a unui termen în apelativ.
  • apendice - element fonic suplimentar care însoțește articulația unui sunet.
  • apertură - grad de deschidere a canalului fonator în timpul emiterii sunetelor.
  • apex - (în grafia literelor latine) semn diacritic în forma unei mici bare verticale care marchează vocalele lungi.
  • apical - despre sunete care se articulează apropiind vârful limbii de dinți, de alveole sau de bolta palatului.
  • apocopă - fenomen fonetic care constă în dispariția unui sunet sau a unui grup de sunete de la sfârșitul unui cuvânt.
  • apodoză - a doua parte a unei perioade condiționale, care exprimă consecința primei părți (numită protază); se numește apodoză în special propoziția regentă a unei subordonate condiționale.
  • apofonie - vezi ablaut.
  • apostrof - semn ortografic, în forma unei virgule (`), utilizat pentru a arăta dispariția accidentală în rostire a unui sunet sau a unei silabe.
  • apoziție - atribut pus pe același plan cu cuvântul determinat (de obicei, în cazul nominativ).
  • arabă - Limbă din familia semitică, vorbită în mai multe țări din sud-vestul Asiei și nordul Africii, având alfabet propriu.
  • aramaică - limbă care face parte din grupul de limbi și dialecte din familia afro-asiatică, ramura semitică, și care formează, împreună cu cananeeana, subgrupul occidental nordic, reprezentând una dintre cele mai importante limbi ale Antichității, (în care sunt scrise unele cărți ale Bibliei).
  • arbitrarul semnului lingvistic - în teoria lui Saussure, lipsa de legătură dintre conținutul exprimat de semnul lingvistic și forma acestuia (forma semnului este întâmplătoare în raport cu conținutul acestuia, nu depinde de el).
  • arbore - reprezentare grafică a structurii de constituenți a unei fraze.
  • arborele lui Chomsky - reprezentare grafică a unei familii de limbi.
  • areologie - studiu al distribuției ariilor dialectale pe un anumit teritoriu.
  • argou - limbaj convențional utilizat de anumite categorii sociale, cu scopul de a nu fi înțelese de neinițiați, mai ales de autorități și folosit mai ales de către anumite categorii (delincvenți, vagabonzi, cerșetori etc.)
  • arhaism - cuvânt, formă fonetică sau gramaticală a unui cuvânt ori construcție de limbă care nu mai circulă în vorbirea curentă.
  • arhifonem - unitate fonologică superioară fonemului, caracterizată prin îmbinarea unor trăsături distinctive provenind din mai multe foneme înrudite.
  • arhigen - tip de gen gramatical dedus din genurile gramaticale clasice ale primului nivel de repartizare a acestora.
  • armeană - limbă izolată din familia indo-europeană, grupul oriental, vorbită de armeni, care în forma clasică (veche) era limba liturgică a Bisericii armenești, împărțită astăzi în două dialecte principale.
  • armonie vocalică - fenomen fonetic caracteristic unor limbi (fino-ugrice, turco-tătare ș.a.), care constă în potrivirea de timbru a vocalelor din elementele alcătuitoare ale unui cuvânt; sinonim: sinarmonie.
  • aromână - dialect al limbii române vorbit de aromâni.
  • articol - cuvânt dintr-o limbă determinată, dintr-un dialect, dintr-un autor etc, dispus, împreună cu alte cuvinte, după anumite criterii și însoțit de obicei de definiție, de explicarea sensurilor, de forme flexionare și variante etc, inclus într-un dicționar, glosar etc.; vezi și cuvânt-titlu.
  • articol (gramatică) - parte de vorbire flexibilă care însoțește un substantiv, un adjectiv, un pronume, un numeral și având rolul de a individualiza obiectul desemnat de substantiv și de a marca diverse funcțiuni gramaticale.
  • articulare
- (în morfologie) alăturarea articolului hotărât la un cuvânt;
- (în fonetică) modelare a curentului de aer expirat, produsă în cavitatea bucală, cu participarea diverselor organe articulatorii, pentru realizarea unui sunet.
  • articulat - (despre substantiv sau despre un echivalent) care are articol.
  • ascendent, diftong ~ - diftong în care primul element este o semivocală, iar al doilea o vocală.
  • asemantic - (despre unități lingvistice) care este lipsit de sens.
  • asibilare (sau asibilație) - fenomen fonetic care constă în transformarea unei consoane ocluzive în consoană africată sub influența unui i sau e următor.
  • asimilație - fenomen fonetic care constă în modificarea unui sunet sub influența altuia.
    • asimilație progresivă - transformare a unui sunet de către altul care-l precedă.
    • asimilație reciprocă - transformarea a două sunete prin acțiune reciprocă.
    • asimilație regresivă - fenomen în care elementul asimilator se găsește după elementul asimilat.
  • asindeton - absența conjuncțiilor între doi sau mai mulți termeni ai unei propoziții, între două sau mai multe propoziții ale unei fraze.
  • asintaxie - limbaj lipsit total de structură gramaticală, constând într-o succesiune de cuvinte care își păstrează semnificația.
  • aspect - categorie gramaticală proprie anumitor limbi, care arată gradul de realizare a acțiunii exprimate de verb; exemplu: aspectul continuu în limba engleză.
  • aspectual (sau aspectiv) - care se referă la aspectul verbal.
  • aspirasie - fenomen fonetic ce constă într-o întârziere a coardele vocale după emiterea unei consoane surde la închiderea pentru a pronunța o vocală.
  • aspirat - (despre un sunet) realizat prin aspirație.
  • aspirație - zgomot produs prin frecarea aerului în trecerea lui prin laringe, în timpul pronunțării unor sunete.
  • assameză - limbă indo-ariană vorbită în nordul statului Assam din India.
  • asterisc - semn grafic în formă de steluță prin care se separă unități de text (subcapitole) sau, așezat înaintea unui cuvânt sau forme gramaticale, arată că acestea nu apar în texte, ci sunt presupuse, reconstruite, iar, dacă apare în urma unui cuvânt, indică trimiterea la o notă sau înaintea elementelor (lexicale) neatestate și reconstituite etc.
  • asurzire - vezi afonizare.
  • atac - mișcare articulatorie a coardelor vocale, proprie începutului unei vocale.
  • atematic - (despre cuvinte) în care sufixul sau desinența se adaugă direct la rădăcină, fără vocala tematică; lipsit de vocală tematică.
  • atemporal - (despre forme verbale) care nu exprimă un timp, care este în afara timpului, care transcende timpul.
  • atestat - (despre un cuvânt, formă gramaticală) a cărui existență este dovedită mai ales printr-un document scris.
  • atic, dialect - dialect antic grec vorbit în Atica, care stă la baza limbii grecești comune (koine).
  • atlas lingvistic - lucrare care, în urma anchetelor dialectale, studiului textelor, prezintă pe hărți răspândirea teritorială a diferitelor fenomene lingvistice, cum ar fi: trasarea izogloselor, stabilirea eventualului continuum dialectal etc.; altă denumire: hartă lingvistică; vezi și stratigrafie lingvistică.
  • aton - (despre o vocală, o silabă, un cuvânt) care este lipsit de accent dinamic sau muzical.
  • atracție - abatere a unor cuvinte sub influența vecinătății altor cuvinte.
  • atracție paronimică - abatere care face ca termenul mai frecvent în limbă să-l atragă pe cel mai puțin cunoscut.
  • atribut - parte secundară a propoziției, care determină un substantiv sau un substitut al acestuia.
  • augment - element vocalic adăugat în unele limbi indo-europene înaintea unei forme de trecut a indicativului.
  • augmentativ
- afix servind la formarea unui cuvânt nou care denumește un obiect de dimensiuni mai mari decât ale obiectului desemnat prin cuvântul de bază;
- cuvânt format cu un astfel de afix.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 
- modul de articulare a sunetelor caracteristic pentru o anumită limbă sau un anumit dialect;
- sistemul pozițiilor și mișcărilor organelor fonatoare caracteristic vorbitorilor într-o anumită limbă sau într-un anumit dialect.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 
  • calc lexical - aspect al împrumutului lexical, care constă în atribuirea de sensuri noi, după model străin, unor cuvinte existente în limbă.
  • calc gramatical - copiere dintr-o limbă străină a unui procedeu morfologic sau sintactic.
  • calc frazeologic - copiere a structurii unui grup de cuvinte care exprimă un conținut unic și formează o unitate frazeologică.
- categorie gramaticală specifică substantivului, prin care se exprimă raporturile logice dintre acesta și alte părți de propoziție;
- fiecare dintre formele flexionare ale substantivului, prin care se exprimă funcțiile sale sintactice.
  • compunere - procedeu de formare a cuvintelor prin combinarea a două sau mai multe cuvinte-bază.
  • comunicare - transmitere sau schimb reciproc de cunoștințe, informații prin intermediul unui limbaj articulat.
- comunicare orală - transmitere de informație prin viu grai;
- comunicare scrisă - transmitere de informație prin intermediul scrisului.
  • comunitate lingvistică - grup uman ai cărui membri au în comun o singură varietate lingvistică și normele întrebuințării sale corespunzătoare.
  • comutare -înlocuirea unui element lingvistic cu alte elemente lingvistice din același plan, pentru a i se determina valoarea lui în limbă.
  • concordanța timpurilor - potrivire, acord între timpul din propoziția subordonată și timpul din cea regentă.
  • concordanță - specie de glosar constând în listarea cuvintelor, însoțite fiecare de un microcontext pentru înțelegerea acestora.
  • condițională - aspect al modului condițional-optativ care presupune realizarea unei acțiuni numai cu îndeplinirea unei condiții.
  • condițional-optativ-potențial - Mod al verbului care exprimă o posibilitate reală dorită și o posibilitate realizabilă.
  • conectiv - cuvânt care realizează o relație, o legătură în cadrul propoziției sau frazei (de exemplu: prepozițiile și conjuncțiile).
  • congruență - acord dintre subiect și predicat.
  • conjugare
- modificare a formei verbelor în raport cu categoriile gramaticale de persoană, timp, mod și diateză;
- categorie sau grupă de verbe rezultată dintr-o clasificare al cărui criteriu este terminația infinitivului scurt.
  • conjuncție adversativă - conjuncție care introduce o propoziție adversativă.
  • conjuncție cauzală - conjuncție care introduce o propoziție cauzală.
  • conjuncționalizare - trecere, prin conversiune, a unui adverb relativ sau a unei prepoziții la conjuncție.
  • conotație - restrângere sau extindere a sensului unui cuvânt în funcție de context.
  • consoană - sunet format prin închiderea totală și deschiderea bruscă a canalului vorbitor într-un punct oarecare al parcursului său.
  • consoană africată - consoană care se pronunță prin închiderea și deschiderea treptată, nu bruscă, a canalului fonator, urmate de o constricție a acestuia; acestea sunt: [t͡s], [d͡z], [t͡ʃ], [d͡ʒ], [t͡ɕ], [d͡ʑ], [ʈ͡ʂ], [ɖ͡ʐ]; altă denumire: consoană semioclusivă.
  • consoană aproximantă - sunet de vorbire care se produce, fără flux de aer turbulent, în tractul vocal.
  • consoană fricativă - consoană pronunțată prin strâmtarea canalului fonator și prin frecarea aerului de pereții acestuia.
  • consonantism - totalitatea consoanelor unei limbi.
  • construcție gramaticală - îmbinare de elemente gramaticale.
  • construcție asindetică - construcție în care topica devine un mijloc de exprimare a raporturilor sintactice în locul conjuncțiilor care lipsesc.
  • contaminație (sau contaminare)
- încrucișare între două limbi;
- influență reciprocă între două elemente lingvistice asemănătoare (cu modificare formei).


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 
  • dativ - caz al substantivului căruia îi corespunde funcția de complement indirect sau de complement circumstanțial.
  • dativ adnominal - dativ cu valoare posesivă.
  • declinare - modificare suferită de un substantiv, articol, pronume sau numeral pentru exprimarea unui anumit caz, gen sau număr.
  • decodare - descifrare a unui mesaj, alcătuit pe baza unui cod.
  • dedublare - transformare a unei forme pronominale în două forme diferite, pentru a putea explica cele două nuanțe simultane ale conținutului ei semantic.
  • definiție - formulare prin care se exprimă conținutul unei noțiuni.
  • deglutinare - fenomen contrar aglutinării, schimbare fonetică care constă în separarea unui segment inițial al unui cuvânt de restul acestuia.
  • deictic - cuvânt a cărui funcție principală este de a indica un obiect în spațiu (exemple: adjectivele și pronumele demonstrative)
  • denominativ - adjectiv, adverb sau verb derivat de la un substantiv sau un adjectiv.
  • denotație - desemnare a sensului propriu al unui cuvânt; actul repetabil prin care unui obiect i se atribuie un nume.
  • depalatalizare - Pierederea caracterului palatal al unei consoane care se află înaintea unui e sau i.
  • dependență - stare de subordonare, lipsă de autonomie a unei unități sintactice.
  • dependență multiplă - dependență de două sau mai multe elemente regente.
  • dependență unică - dependență de un singur element regent.
  • deraiere lexicală - deviere a sensului unui cuvânt sub influența altui cuvânt.
  • deschidere - lărgire a canalului fonator în timpul articulării unui sunet; însușire a unei vocale de a fi deschisă.
  • desinență - Element morfologic, situat la tema unui cuvânt pentru a exprima numărul, cazul, persoana etc.
  • determinant abstract - Termen subordonat celui regent care intră în raportul sintactic fără conținut lexical, numai cu o semnificație gramaticală.
  • determinant concret - Termen care intră în raportul sintactic dispunând de un conținut lexical precis.
  • dezacord - Neconcordanță între subiect și predicat din punctul de vedere al persoanei și numărului.
  • deziotacizare - Revenire, sub influența limbii literare, la formele fonetice cu dentalele sau cu vocala e nealterate de iot.
  • diacronie - Evoluție în timp a fenomenelor lingvistice sau considerarea acestor fenomene în evoluția lor istorică.
  • dialect - Ramificație teritorială a unei limbi, superioară subdialectului și graiului, dar subordonată limbii naționale și care permite comunicarea între comunități vecine și ai cărui vorbitori au, în general, conștiința apertenenței la un anumit tip dialectal.
  • dialect convergent (tipic) - Dialect în contact geografic și lingvistic cu celelalte varietăți ale limbii căreia i se subordonează.
  • dialect divergent (atipic) - Dialect fără contact geografic și lingvistic cu celelalte unități teritoriale ale unei limbi, fără perspectiva unirii sale cu limba națională și nici de a deveni limbă independentă.
  • diateză - categorie gramaticală verbală care exprimă raportul dintre subiect și acțiunea verbului.
  • diateza activă - diateză care arată că subiectul îndeplinește acțiunea.
  • disilabic - vezi bisilabic.
  • dislocare - procedeu sintactic prin care un grup de cuvinte dintr-o propoziție sau dintr-o frază este frânt și despărțit prin anumite unități lexicale incidente, independente sau dependente (părți de propoziție, propoziții sau fraze) de restul propoziției sau al frazei.
  • dual - vezi număr dual.
  • dublet - fiecare dintre cuvintele cu același etimon, dar cu aspect fonetic și uneori cu sens diferit, care au intrat într-o limbă dată în momente sau pe căi diferite.
  • dyula - limbă de tip mande vorbită în Burkina Faso, Coasta de Fildeș și Mali.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 
  • echivalent - cuvânt sau locuțiune cu valoare morfologică, cu semnificație lexicală și cu funcție sintactică asemănătoare cu aceea a unui alt cuvânt sau cu aceea a unei alte locuțiuni.
  • echivoc:
- exprimare neclară, ambiguă, datorată omonimelor sau folosirii necorespunzătoare a unor cuvinte omofone și omografe;
- cuvânt, propoziție cu dublu sens, dintre care un sens este adesea obscen, grosolan; atitudine, purtare, situație neclară care are mai multe aspecte (dintre care unele sunt neplăcute).
  • edomită - limbă canaanită semitică de nord-vest, foarte asemănătoare cu ebraica, vorbită de edomiți în mileniul 2 și 1 î.Hr.
  • educație lingvistică - procesul și practica de a dobândi o limbă străină.
  • egalitate - valoare relațională a comparației la adjective și la adverbe, care presupune o intensitate relativă a însușirilor sau a caracteristicilor comparate, doi termeni de comparație și o realizare cu anumite mijloace gramaticale.
  • element autohton - trăsăturile fonetice, lexicale și gramaticale pe care o limbă le-a moștenit din substrat.
  • element de relație - cuvânt care realizează un anumit tip de relație, în propoziție sau în frază (de coordonare sau subordonare).
  • element formativ - cuvânt simplu care intră ca parte constitutivă într-un cuvânt compus sau într-o locuțiune.
  • elidare - vezi: eliziune.
  • elipsă - omitere din vorbire sau din scriere a unor cuvinte sau a unor propoziții, care se subînțeleg sau care nu sunt absolut necesare pentru înțelesul comunicării.
  • eliziune - suprimarea vocalei finale a unui cuvânt atunci când cuvântul următor începe cu o vocală; vezi și liaison.
  • emisiune de sunete - emitere de către organul vorbirii a sunetelor articulate cu care se formează cuvintele.
  • encliză (postpunere, postpoziție) - așezare a unui cuvânt sau a altui element neaccentuat în urma altui cuvânt accentuat.
  • engleza veche - vezi anglo-saxonă.
  • englezism - vezi anglicism.
  • enunț - comunicare de sine-stătătoare, organizată gramatical sub forma unor unități sintactice superioare, care cuprind informații, constatări, sfaturi, îndemnuri etc.
  • enunțiativă - propoziție care conține o enunțare, o constatare obiectivă, relatarea unui fapt real, realizabil sau ireal.
  • epenteză - modificare fonetică care constă în apariția unui sunet nou, de obicei consoană, între două consoane greu de pronunțat, în interiorul unui cuvânt.
  • epigrafie - știință auxiliară a istoriei care se ocupă cu descifrarea și interpretarea inscripțiilor vechi, pe piatră, metal, lemn etc.
  • esperanto - limbă artificială, creată de Zamenhof din cuvinte romanice și germanice.
  • etimologie
- origine a unui cuvânt;
- ramură a lingvisticii care se ocupă cu originea și evoluția cuvintelor.
  • etimon - cuvânt de bază, de obicei dintr-o limbă străină, din care derivă un cuvânt al unei limbi.
  • excepție - vezi: complement circumstanțial de excepție și propoziție de excepție.
  • expletiv - element de limbă care este lipsit de sens gramatical, fiind inutil din punct de vedere logic într-o anumită construcție sintactică, deși în altele are un asemenea sens.
  • expresie - construcție concisă care exprimă, de obicei în mod figurat, o idee.
  • expresie arhaică - expresie învechită, specifică unei perioade vechi din dezvoltarea limbii.
  • expresie dialectală - expresie care aparține unui anumit dialect.
  • expresie echivocă - expresie neclară, confuză, ambiguă, dacă este scoasă din context.
  • expresie frazeologică - vezi expresie idiomatică.
  • expresie idiomatică - expresie cu structură complexă, specifică unui anumit idiom (limbă, dialect sau grai), care amintește prin întindere, de cele mai multe ori, de aspectul unei propoziții sau al unei fraze foarte sudate și care, datorită înțelesului figurat al întregii structuri, nu poate fi tradusă cuvânt cu cuvânt în alte limbi decât prin perifraze aproximative; sinonim: expresie frazeologică.
  • expresie verbală - expresie în structura căreia intră obligatoriu un verb (de obicei "a fi") și care reprezintă fie numai o unitate lexicală, fie o unitate lexicală și gramaticală.
  • expresie verbală impersonală - expresie verbală cu sens impersonal alcătuită din verbul copulativ "a fi" și un adverb, o locuțiune adverbială (de mod), un alt verb la supin sau chiar un substantiv.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 
  • factitiv, verb ~ - verb tranzitiv care arată că subiectul determină pe cineva să îndeplinească o acțiune; sinonim: verb cauzativ.
  • factor - condiție, element, împrejurare care poate influența, determina sau explica, la un moment dat, un fenomen de ordin lingvistic.
  • factor extragramaticál - factor de altă natură decât de ordin gramatical, din afara gramaticii;
  • factor extralingvístic - factor de altă natură decât de ordin lingvistic, din afara limbii;
  • factor intragramaticál - factor de natură gramaticală, situat în interiorul gramaticii;
  • factor intralingvistic - factor de natură lingvistică, situat în interiorul limbii.
  • faliscă - limbă indo-europeană vorbită de triburile faliscilor din Italia centrală.
  • familie de cuvinte - grup de cuvinte înrudite, cu sensuri și forme asemănătoare, derivate de la un cuvânt de bază.
  • familie de limbi - grup de limbi care provin din aceeași limbă comună și cu care se aseamănă.
  • figură etimologică - construcție sintactică în care sunt alăturate două cuvinte înrudite etimologic (de obicei un verb și un substantiv).
  • filologie - disciplină care studiază cultura scrisă din punctul de vedere limbii, al influențelor suferite, al autenticității etc.
  • filologie clasică - disciplină care studiază antichitatea din punct de vedere istoric, literar și arheologic.
  • filologie comparată - disciplină care studiază comparativ mai multe limbi.
  • finală - propoziție subordonată cu funcție de complement circumstanțial de scop pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din propoziția regentă.
  • flectiv - unitate morfemică rezultată din prima analiză în constituienți imediați a unui cuvânt, asemănătoare cu unul sau mai multe morfeme dependente și așezată după radical.
  • flexibilitate - calitate a unor părți de vorbire de a-și schimba forma, în raport cu categoriile gramaticale specifice sau comune, în vederea exprimării unor relații gramaticale.
  • flexiune - totalitate a schimbărilor pe care le suferă forma unui cuvânt pentru a exprima anumite raporturi gramaticale.
  • fond principal de cuvinte (sau fond lexical principal) - partea esențială a vocabularului unei limbi, caracterizată printr-o mare stabilitate, cuprinzând toate cuvintele de mare frecvență, care denumesc noțiuni fundamentale și care sunt, în general cuvinte vechi cu numeroase derivate și cu multe expresii și locuțiuni.
  • fonem - cea mai mică unitate sonoră a limbii, care nu poate fi divizată în unități succesive mai mici decât ea și care are rolul de a diferenția între ele cuvintele și formele gramaticale ale aceluiași cuvânt.
  • fonetică - ramură a lingvisticii care studiază producerea, structura acustică, transmiterea, audiția și evoluția sunetelor limbajului articulat.
  • fonetică acustică - ramură a foneticii care studiază proprietățile fizice ale sunetelor vorbirii, cum ar fi frecvența și amplitudinea lor în timpul transmiterii.
  • fonetică articulatorie - ramură a foneticii care studiază mișcarea organelor vorbirii în articularea sunetelor precum și funcțiile acestor organe.
  • fonetică comparată - ramură a foneticii care studiază sunetele în evoluția lor paralelă în mai multe limbi înrudite.
  • fonetică descriptivă - ramură a foneticii care se ocupă cu descrierea și clasificarea sunetelor vorbirii în general sau ale unei limbi anumite într-o perioadă determinată; alte denumirî: fonetică statică, fonetică sincronică.
  • fonetică diacronică - vezi fonetică istorică.
  • fonetică evolutivă - vezi fonetică istorică.
  • fonetică experimentală - ramură a foneticii care studiază sunetele articulate cu ajutorul unor aparate speciale și al unor mijloace tehnice; altă denumire: fonetică instrumentală.
  • fonetică funcțională - vezi fonologie.
  • fonetică generală - ramură a foneticii care studiază sunetele în general, fără să se oprească la o limbă anumită.
  • fonetică instrumentală - vezi fonetică experimentală.
  • fonetică istorică - ramură a foneticii care studiază sunetele unei limbi sau ale unui grup de limbi înrudite în dezvoltarea lor, încercând să stabilească legile după care au loc modificările fonetice; alte denumiri: fonetică evolutivă, fonetică diacronică.
  • fonetică sincronică - vezi fonetică descriptivă.
  • fonetică sintactică - studiul modificărilor fonetice suferite de un cuvânt sub influența cuvintelor vecine cu care se găsește în relații sintactice.
  • fonetică statică - vezi fonetică descriptivă.
  • fonetism:
- totalitatea sunetelor unui sistem fonetic;
- mod special de a pronunța un anumit sunet sau un anumit cuvânt.
  • fonologie - ramură a foneticii care se ocupă cu studiul sunetelor din punctul de vedere al valorii funcționale, stabilind sistemele de foneme ale unui idiom și caracterul diferitelor variante; altă denumire: fonetică funcțională.
  • formație - mod de dispunere, de combinare a elementelor de formare a unui cuvânt.
  • formă:
- complex de sunete prin care se exprimă un sens;
- aspectul exterior al unui cuvânt pentru a exprima o valoare sau o funcție gramaticală.
  • funcție - ansamblu de proprietăți ale unor elemente lingvistice în raport cu procesul general al comunicării.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 
  • galicism - expresie proprie limbii franceze, care se abate de la regulile gramaticii sau dificil de tradus în altă limbă.
  • geminație - lungire a unei consoane, care este pronunțată cu o durată mai mare.
  • gen gramatical - categorie flexionară bazată pe distincția dintre sexul masculin și cel feminin și exprimată cu ajutorul substantivului, desinenței sau articolului.
  • geografie lingvistică - metodă care înregistrează pe hărți varietățile dialectale ale unei limbi și le interpretează în perspectivă geografică.
  • gerundiv
- formă verbală latină cu sens pasiv dublat de cel de necesitate, derivată de la tema gerunziului;
- una dintre formele participiului prezent (ale gerunziului) din franceză.
  • gerunziu - mod al verbului (nepersonal, nepredicativ, simplu) care exprimă acțiunea în desfășurare sau încheiată sub forma unei caracteristici circumstanțiale.
  • glosar
- listă de cuvinte însoțită de explicația lor;
- dicționar, vocabular.
  • glosar dialectal - repertoriu de cuvinte, forme și sensuri lexicale înregistrate prin anchete speciale, monografii și atlase lingvistice.
  • glosă - explicare a sensului unui cuvânt sau al unui pasaj dintr-o scriere.
  • glosemantică - ramură a lingvisticii structuraliste care aplică în domeniul semioticii teoria pozitivismului logic.
  • glotonim⁠(en)[traduceți] (sau glosonim) - nume dat unei limbi.
  • grafie - mod de redare în scris a cuvintelor; scriere.
  • gramaticalizare - fenomen lingvistic care constă în abstractizarea cuvintelor, pierderea conținutului lor noțional, lexical și afectiv și transformarea în instrumente gramaticale.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 
  • hamitice, limbi ~ - grup de limbi vorbite în nordul și estul Africii; exemple: berberă, cușită, egipteană.
  • hartă lingvistică - vezi atlas lingvistic.
  • hiat - întâlnirea a două vocale care fac parte din silabe diferite.
  • hidronim - cuvânt care definește o apă.
  • hidronimie - totalitatea numelor de ape dintr-o regiune sau dintr-o țară.
  • hipercorectitudine - abatere lingvistică datorate necunoașterii formei corecte de către vorbitori și a temerii acestora de a nu greși.
  • hiperurbanism
- crearea unor variante fonetice, forme gramaticale datorită intenției vorbitorului de a evita o exprimare presupusă neliterară;
- formă rezultată din acest fenomen.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 
  • idiom - termen general care desemnează o unitate lingvistică (limbă, dialect, grai).
  • implicație cauzală - implicație care exprimă relația cauzală în propozițiile condiționale.
  • implozie - prima fază a articulării unei consoane oclusive.
  • inerență - calitate al unui raport dintre două categorii sintactice, ce se presupun în cadrul aceleaiași unități și se definesc una prin cealaltă.
  • infix - element fonetic (de obicei consoană) care se inserează în rădăcina unui cuvânt și are o valoare morfologică.
  • influență - acțiune exercitată de vorbitorii unei limbi asupra vorbitorilor altei limbi.
  • inovație - crearea unei forme noi în cadrul unei limbi ca urmare a evoluției acesteia.
  • instrumental - caz al flexiunii nominale în indo-europeană (transmis și în limba rusă) care arată instrumentul cu ajutorul căruia se realizează acțiunea verbului; vezi și propoziție instrumentală.
  • instrument gramatical - cuvânt cu funcție exclusiv gramaticală, care nu se poate utiliza singur în vorbire, ci numai împreună cu cuvintele pe care le leagă.
  • insuficiență noțională - slăbire accentuată sau lipsă a conținutului noțional al unui cuvânt.
  • insuficiență semantică - slăbire accentuată sau lipsă a conținutului semantic al unui cuvânt.
  • inteligibilitate - procentul de elemente de vorbire (atunci când materialul de vorbire este format din cuvinte întregi, fraze sau propoziții) recepționate corect în raport cu toate elementele transmise.
  • inteligibilitate mutuală - relația dintre limbi și dialecte în care vorbitorii diferitelor varietăți (care sunt înrudite lingvistic) pot să se înțeleagă cu ușurință între ei fără a studia limba sau dialectul celorlalți.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 
  • îmbinare frazeologică - combinare stabilă de cuvinte, percepută ca unitate distinctă, ale cărei elemente își păstrează independența semantică.
  • îmbinare liberă de cuvinte - combinație accidentală de cuvinte în procesul comunicării, neconsacrată de uz.
  • împrumut - cuvânt sau îmbinare de cuvinte luate dintr-o limbă străină; împrumutul poate fi direct, când este luat nemijlocit de către vorbitori prin contact cu alte popoare, sau indirect (savant), când este luat sau tradus din lată limbă pe cale cultă (vezi și: calc, neologism).


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 
- variantă lingvistică servind comunicării între vorbitori de dialecte sau graiuri diferite; vezi și lingua franca;
- limba greacă comună, formată din secolele IV-III î. Hr. pe baza dialectului atic.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 
- cuvânt, formă sau contrucție sintactică împrumutate fără necesitate din latină și neasimilate în lima respectivă;
- curent apărut în lingvistica românească, care, pentru a demonstra caracterul latin al limbii române, a încercat să elimine cuvintele de alte origini și să introducă în mod forțat termeni latini.
  • latinizare
- introducere de cuvinte latine într-o limbă;
- modificarea formei cuvintelor dintr-o limbă pentru a obține un aspect latin.
  • lege lingvistică
- raportul necesar, esențial și repetabil dintre laturile aceluiași fenomen lingvistic;
- modificare cu caracter regulat care intervine într-un fenomen lingvistic și care exprimă esența acestuia.
- sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; vezi și: limbaj, grai;
- limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie.
- limbă comună care consta din italiană amestecată cu elemente din franceză, provensală, spaniolă, greacă, turcă și arabă, vorbită în trecut în porturile mediteraneene; vezi și koine;
- limbă folosită drept mijloc de comunicare între persoane vorbitoare de diverse limbi.
  • lingvistică - știință care studiază limba, aspectele și legile ei de dezvoltare.
  • lingvistică aplicată - știință care are ca obiectiv descrierea completă a limbilor și aplicarea lingvisticii în alte domenii (cum ar fi: educație, psihologie, antropologie, sociologie, studiul comunicării).
  • lingvistică comparativă - disciplină care studiază comparativ concordanțele fonetice, semantice și gramaticale din mai multe limbi.
  • lingvistică computațională - domeniu interdisciplinar care se ocupă de modelarea statistică sau bazată pe reguli a limbajelor naturale, dintr-un punct de vedere legat de calculatoare.
  • lingvistică diacronică - vezi lingvistică istorică și lingvistică sincronică.
  • lingvistică generală - domeniu al lingvisticii care studiază limba din punctul de vedere al trăsăturilor ei generale, de mijloc de comunicare specific omului.
  • lingvistică istorică - ramură a lingvisticii care studiază limbile din perspectiva evoluției ascestora; altă denumire: lingvistică diacronică.
  • lingvistică matematică - disciplină care studiază fenomenele de limbă cu mijloace matematice.
  • lingvistică neștiințifică - totalitatea preocupărilor lingvistice manifestate în Antichitate și în Evul mediu, care nu beneficiau de metode riguroase de cercetare.
  • lingvistică sincronică - studiu al faptelor de limbă așa cum se prezintă acestea la un moment dat; vezi și lingvistică diacronică.
  • lingvistică structurală (sau structuralistă) - disciplină care studiază relațiile dintre elementele limbii și caracterul sistematic al acesteia.
  • lingvistică științifică - lingvistică ce se bazează pe cunoștințe veridice despre limbă și pe principii și metode științifice de cercetare; a luat naștere la începutul secolului al XIX-lea.
  • lingvistică teoretică - ramură a lingvisticii care se ocupă cu modelarea cunoștințelor lingvistice.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 
  • mahalagism - cuvânt sau expresie vulgară, caracteristică oamenilor de la periferie, neinstruiți.
  • mai mult ca perfect - timp al modului indicativ, care exprimă o acțiune trecută, terminată înaintea altei acțiuni trecute și încheiate.
  • majusculă - termen utilizat în expresia "literă majusculă", cu sensul de literă mare.
  • mande, limbi ~ - limbi nigero-congoleze vorbite în mai multe țări din Africa de vest de către popoarele mandé și care includ limbile maninka, mandinka, soninke, bambara, kpelle, dioula, bozo, mende, susu și vai.
  • mesaj - comunicare concretă, orală sau scrisă.
  • mesaj codat - comunicare realizată cu ajutorul unui cod comun emițătorului și receptorului.
  • metadialect - una din formele concrete de manifestare ale metalimbii, caracterizat prin cuvinte și expresii specifice.
  • metafonie - modificare a timbrului unei vocale din tema unui cuvânt sub influența altei vocale dintr-o silabă învecinată.
  • metalimbă - limbaj specific lingviștilor, utilizat ca instrument specializat pentru a descrie limbile naturale.
  • metalingvistică - disciplină care se ocupă cu studiul limbajului specific utilizat de lingviști.
  • metaplasmă - trecere a unui substantiv de la o declinare la alta sau a unui verb de la o conjugare la alta, prin adăugarea sau înlăturarea unor sunete (ca rezultat al analogiei).
  • metateză - modificare fonetică care constă în schimbarea locului sunetelor sau al silabelor dintr-un cuvânt.
  • metodă comparativ-istorică - metodă de cercetare care constă în compararea faptelor similare din limbi care derivă din aceeași limbă de bază.
  • metodă statistică - metodă care presupune cercetarea limbii cu mijloace matematice, cercetarea aspectelor algebrice, cantitative și formale ale fenomenelor de limbă, în vederea folosirii lor în traducerea automată.
  • meză - limbă iraniană veche, dispărută, înrudită cu kurda, azera veche ș.a.
  • moabită - dialect dispărut al limbilor canaanite.
  • mod - categorie gramaticală flexionară, specifică verbului, care exprimă aprecierea vorbitorului față de acțiune, felul în care acesta exprimă acțiunea.
  • modală - propoziție regentă și cu trei nuanțe ale raportului modal exprimat (propriu-zisă, comparativă, de măsură progresivă).
  • modificare analogică - schimbare a unui element din limbă sub influența unui alt element asemănător.
  • modificare fonetică - transformare suferită de un sunet în evoluția unei limbi.
  • monosilabic, cuvânt ~ - cuvânt format dintr-o singură silabă.
  • multilingvism - utilizarea a cel puțin două limbi, de către un individ sau de către o comunitate; vezi și poligloție.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 
  • nazal - (despre sunete, voce) care are un timbru specific, rezultat din faptul că, în timpul emiterii, aerul este expirat (exclusiv sau parțial) pe nas; exemplu: consoană nazală.
  • nazalitate - particularitate a unui sunet de a se pronunța pe nas.
  • nazalizare - transformare a unui sunet în sunet nazal.
  • negație - cuvânt cu ajutorul căruia se neagă ideea exprimată de o parte de propoziție sau de o propoziție prin predicatul acesteia.
  • neogramatică - curent apărut în a două jumătate a secolului al XIX-lea, care punea accentul pe studiul limbilor vii și pe legile foneticii.
  • neolingvistică - curent lingvistic ce acordă o importanță deosebită împrumuturilor și explicării deosebirilor dintre limbi înrudite cu ajutorul ariilor lingvistice.
  • neologism
- oice cuvânt nou creat prin mijloace proprii sau împrumutat din altă limbă;
- (în dialectologie) formă pătrunsă, în anumite condiții, din limba literară într-un grai oarecare.
  • neutralizare - suprimare a unei opoziții existente între două unități lingvistice.
  • nivel de limbă - vezi registru de limbă.
  • nominativ - caz al substantivului căruia îi corespunde funcția sintactică de subiect sau de element predicativ suplimentar.
  • normă - ordine recunoscută ca obligatorie, de care țin seama vorbitorii unei limbi.
  • nosism - practică în care persoanele vorbesc la persoana întâi plural, referindu-se la ei înșiși; un caz particular este pluralis majestatis.
  • noțiune - formă logică de reflectare a lumii în gândire, cu ajutorul căreia este fixat și cunoscut caracterul general, esențial al unei clase de obiecte sau fenomene.
  • nucleu - centru al unei propoziții sau al unei fraze, cu funcție importantă și care conferă stabilitate propoziției sau frazei.
  • număr - categorie gramaticală flexionară, specifică substantivelor (și părților de vorbire care se acomodează după acesta), bazată pe distincția naturală dintre un singur exemplar și două sau mai multe exemplare ale aceluiași obiect.
  • număr dual - număr care indică în unele limbi două obiecte ori ființe alcătuind de obicei o pereche.
  • număr plural - număr care se referă la două sau mai multe exemplare dintr-o categorie de ființe, de obiecte de fenomene.
  • număr singular - număr care indică un singur exemplar din categoriile de mai sus.
  • numeral - parte de vorbire flexibilă care exprimă, sub diferite aspecte, un număr, o determinare numerică a obiectelor sau ordinea obiectelor prin numărare.
    • numeral adverbial - numeral care arată de câte ori se îndeplinește precis o acțiune sau de câte ori însușirea (sau caracteristica) exprimată de un adjectiv (sau de un adverb) este superioară sau inferioară altei însușiri (sau caracteristici).
    • numeral cardinal - numeral care exprimă un număr natural întreg, abstract sau un număr determinat de obiecte, de ființe etc. dintr-un șir finit și din care se formează majoritatea numeralelor.
    • numeral colectiv - numeral care exprimă ideea de însoțire, de grupare a obiectelor în spațiu și în timp.
    • numeral distributív - numeral care exprimă repartizarea precisă a obiectelor în spațiu și în timp, pe grupe egale.
    • numeral fracționar - numeral care exprimă o parte sau o fracțiune dintr-un întreg sau dintr-un grup unitar de obiecte; sinonim: numeral partitiv.
    • numeral multiplicativ - numeral care exprimă o creștere cantitativă, proporțională și precisă (prin înmulțire) a unei forțe, a unei puteri, a unui efort, a unui câștig etc. sau a unei acțiuni.
    • numeral ordinal - numeral care exprimă ordinea numerică a obiectelor sau a acțiunilor în spațiu și în timp și care corespunde contextelor diagnostice de tipul "al câtelea?", "a câta?".
    • numeral partitiv - vezi numeral fracționar.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 
  • obiect (gramatical):
- parte de propoziție care indică asupra cui este orientată acțiunea verbului; complement;
- entitate denumită de un substantiv, indiferent de conținutul acesteia (ființă, lucru, fenomen etc.).
  • ocluziune - închidere a canalului vorbitor în timpul pronunțării unei consoane.
  • omofonie - calitate a unor silabe sau a unor cuvinte de a se pronunța asemănător, dar de a se scrie diferit.
  • omonim - cuvânt care are aceeași formă și aceeași pronunțare cu un alt cuvânt, dar diferă de acesta prin sens și origine.
  • onomastică
- disciplină care studiază originea, formarea și evoluția numelor proprii;
- totalitatea numelor proprii dintr-o regiune, dintr-o epocă.
  • ortografie etimologică - ortografie în care principiile scrierii cuvintelor se bazează pe etimologia lor și în care scrierea se poate deosebi de pronunție.
  • ortografie fonetică (sau fonemică) - ortografie în care scrierea cuvintelor se face după felul cum se pronunță.
  • ortografie italienizantă - ortografie veche românească, inițiată de I. Heliade Rădulescu, în care principiile scrierii cuvintelor se bazau pe intenția de apropiere forțată, artificială a acestora de formele limbii italiene; vezi și ciunism.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 
  • pacient - cel care suferă acțiunea exprimată de verb și care, alături de agent, constituie unul dintre cei doi poli ai acțiunii.
  • palatalizare - transformarea unui sunet într-un sunet palatal, prin mutarea locului de articulație în regiunea palatului dur al gurii.
  • palat artificial - mulaj al palatului, care se folosește în fonetica experimentală pentru a se vedea suprafața atinsă de limbă la pronunțarea unui sunet.
  • paralogie - transformare analogică a formei unui cuvânt prin asemănarea acestuia cu un alt cuvânt.
  • paronim - cuvânt asemănător cu altul, dar deosebit de acesta ca sens și ca origine.
  • parte de vorbire - clasă de cuvinte grupate după sensul lor lexical general și după caracteristicile morfologice și sintactice.
  • pasiv - (despre diateze, forme verbale, conjugări etc.) care arată că subiectul gramatical suferă acțiunea făcută de altcineva.
  • perifrază (sau circumlocuțiune) - grup de cuvinte care poate înlocui sau echivala un termen cu același sens.
  • perplexitate⁠(d) - (în teoria comunicării) starea de incertitudine pe care o resimte receptorul unui mesaj din cauze ca: ambiguitatea mesajului, contradicții între mesaj și experiența receptorului, nivelul de educație al acestuia.
  • pleonasm - utilizarea alăturată a mai multor cuvinte sau construcții cu același înțeles, din dorința de a se sublinia o anumită idee.
  • persoană - categorie gramaticală flexionară, purtătoare a raportului ce se stabilește între vorbitor, interlocutor, cel care nu este prezent și acțiunea exprimată de verb.
  • pictogramă - desen sugestiv prin care este reprezentat un obiect, un fenomen sau o întâmplare.
  • plasticitate - calitate a unui cuvânt, a unei expresii, stilului unei opere literare de a evoca ceva în mod sugestiv, expresiv.
  • plural - vezi număr plural.
  • pluralis majestatis - formă de nosism utilizat un monarh sau un lider pentru a exprima autoritatea, importanța sau puterea în relația sa cu interlocutorul sau publicul.
  • polarizare - dezvoltare în direcții opuse a sensurilor unui cuvânt, nediferențiate la origine.
  • poligloție - abilitatea de a putea vorbi mai multe limbi; vezi și multilingvism.
  • politică lingvistică - domeniu de studiu și de acțiune care se concentrează pe gestionarea și reglementarea limbajului sau limbilor într-o societate și care implică elaborarea și aplicarea unor strategii, reguli și politici pentru promovarea, protejarea sau reglementarea limbilor în cadrul unei comunități sau țări.
  • polnoglasie - fenomen lingvistic caracteristic limbilor slave de est, care constă în prezența grupurilor de sunete „oro”, „olo”, „ere” între consoane, corespunzând grupurilor „ra”, „la”, „re”, „le” din vechea slavă.
  • poziție - loc pe care îl ocupă un sunet sau un grup de sunete într-un cuvânt.
  • prezumtiv - mod verbal care prezintă acțiunea ca presupusă, bănuită sau probabilă.
  • procliză - așezare a unui cuvânt neaccentuat înaintea altui cuvânt, cu care poate face corp fonetic comun; sinonime: antepunere, antepoziție.
  • propoziție - unitatea sintactică cea mai simplă prin care se exprimă de obicei o judecată sau o idee.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 
  • radical - element ireductibil din punct de vedere morfologic, comun mai multor cuvinte care formează o familie de cuvinte și care conține sensul lexical comun al acestora; sinonim: rădăcină.
  • ramificație socială - diferențiere a unei limbi din punct de vedere social și cultural, ca urmare a utilizării acesteia de diverse categorii de oameni.
  • raport - relație stabilită între cuvinte, construcții gramaticale și propoziții.
  • raport de coordonare - legătura dintre mai multe unități sintactice, care se situează pe același plan sintactic și nu depind una de alta.
  • raport paradigmatic - relație în cadrul unui context, în opoziție, între unități care se exclud.
  • raport sintagmatic - relație în cadrul enunțului, în contrast și nemijlocit observabil.
  • rădăcină - vezi radical.
  • reacția subiectului - totalitatea comentariilor cu care informatorul însoțește comunicarea anumitor forme lingvistice, forme care aparțin graiului localității sau unor graiuri învecinate.
  • receptor - cel care primește mesajul, cel care ascultă.
  • reconstrucție - recompunere a formei aproximative a cuvintelor neatestate dintr-o limbă, pe baza legilor de corespondență fonetică.
  • recțiune
- formă de exprimare a unui raport sintactic în care termenul regent impune celui subordonat categorii gramaticale pe care subordonatul nu le posedă;
- legătura dintre determinate și determinantele lor.
- surplus de informație care asigură exactitatea transmiterii acesteia;
- abundență inutilă de cuvinte, expresii.
  • reduplicare - dublare, repetare a unei silabe din rădăcina unui verb, pentru a-i conferi o altă valoare temporală.
  • reflexiv:
- structură morfologică alcătuită dintr-un verb însoțit de un pronume reflexiv;
- formă neaccentuată de dativ sau de acuzativ, care își poate modifica sensul lexical sau funcția sintactică.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 
- știință care studiază funcțiile semnelor utilizate în cadrul vieții sociale;
- (sau semiotică) știință care se ocupă cu studiul general al semnelor, indiferent de natura acestora.
  • semiotică - vezi semiologie.
  • semivocală - vocală care nu se poate rosti decât împreună cu altă vocală, cu care formează diftong.
  • semn - element lingvistic perceptibil prin simțuri, care reprezintă, exprimă ceva diferit de sine însuși.
  • semn de punctuație - semn grafic care are rolul de a delimita o parte de propoziție, o propoziție, o frază, de a marca o unitate morfologică, o pauză, o întrerupere a șirului vorbirii etc.
  • semn diacritic - semn adăugat unei litere pentru a reda un sunet diferit de cel notat prin litera respectivă.
  • semn lingvistic - termen care se referă la relația dintre semnificant și semnificat; vezi și arbitrarul semnului lingvistic.
  • semnificant - aspectul fonic al semnului lingvistic prin care acesta se manifestă; secvență sonoră proprie semnului lingvistic, care intră într-un raport de interdependență cu semnificația (cu semnificatul) acestuia.
  • semnificat - înțeles sau semnificație a semnului lingvistic, care intră într-un raport de interdependență cu semnificantul sau expresia sonoră a acestuia.
  • sens depreciativ (peiorativ) - sens care sugerează lipsă de considerație, dispreț, batjocură.
  • sens general - sens lexical care corespunde semnificației cuvântului.
  • sens gramatical - sens care ține de natura gramaticală a cuvântului, de valoarea morfologică, de funcția sintactică și de distribuția acestuia.
  • sens peiorativ - vezi: sens depreciativ.
  • sens propriu - sens lexical care redă exact ideea ce trebuie exprimată; sens fundamental și caracteristic pentru un cuvânt.
  • sens secundar - sens lexical, derivat din cel de bază, din cel fundamental.
  • sinarmonie - vezi armonie vocalică.
  • sincronie și diacronie - termen care definește cele două ipostaze ale studiului unei limbi, studiul stadiului acesteia la un moment dat și respectiv studiul istoric.
  • singular - vezi număr singular.
  • slavonă - limbă derivată din slava veche, utilizată cu precădere în Țaratul Vlaho-Bulgar și apoi ca limbă liturgică de către Biserica Ortodoxă.
  • sociologia limbajului - disciplină sociologică care folosește faptele de limbă ca indici ai delimitărilor sociale.
  • soninke, limba ~ - limbă mande vorbită de popoarele soninke din Africa.
  • Standard Average European - concept care descrie un set de caracteristici lingvistice comune care se găsesc în majoritatea limbilor indo-europene.
  • strat - limbă care invadează un anumit teritoriu lingvistic, prevalând în urma unui proces de bilingvism și acceptând și elemente din limba învinsă (mai ales din vocabular), ca elemente de substrat.
  • stratigrafie lingvistică - dispunere pe o axă verticală în perspectivă cronologică (în evoluție) sau socială a unor fapte de limbă, subsisteme sau sisteme lingvistice; vezi și atlas lingvistic.
  • structură gramaticală - mod specific fiecărei limbi de a organiza cuvintele în propoziții și fraze.
  • subiect - partea principală a propoziției care arată cine săvârșește acțiunea exprimată de predicatul verbal la diateza activă sau reflexivă, cine suferă acțiunea când predicatul verbal este la diateza pasivă sau cui i se atribuie o însușire ori o caracteristică exprimată de numele predicativ în cazul predicatului nominal.
  • subiect anticipat - subiect care anticipează, care anunță structura de bază cu această funcție; este exprimat prin formele de nominativ ale pronumelui personal, așezate înaintea părților de vorbire care îndeplinesc această funcție (substantive, pronume, numerale).
  • subiect complex - subiect alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire sau de exclusivitate.
  • subiect dezvoltat - subiect alcătuit dintr-o construcție infinitivală relativă subiectivă, dintr-o construcție de supin nominală, dintr-un substantiv și un adjectiv pronominal posesiv, legate între ele prin cratimă și formând o unitate, sau dintr-un numeral cardinal, cu care, de asemenea, formează o unitate.
  • subiect exprimat - subiect concretizat în context sub forma unei părți de vorbire; poate fi: determinat (când se referă exclusiv la persoana reprezentată de partea de vorbire prin care este exprimat) sau nedeterminat (când nu se referă exclusiv la persoana pe care o reprezintă partea de vorbire prin care este exprimat, ci la toate persoanele).
  • subiect multiplu - subiect exprimat prin două sau mai multe cuvinte, reprezentante ale uneia sau mai multor părți de vorbire; prin două sau mai multe unități de expresie, aflate într-un raport de coordonare.
  • subiect neexprimat - subiect neconcretizat în context sub forma unei părți de vorbire; poate fi, la rândul său, inclus în forma verbală (dedus din desinențele persoanelor I și a II-a ale acesteia) sau subînțeles din context.
  • subiect psihologic - orice segment al propoziției sau frazei care, indiferent de structură lexicală și funcție gramaticală, reprezintă elementul cunoscut, atât vorbitorului cât și interlocutorului (cititorului), grație contextului ori numai situației.
  • subiect reluat - subiect care reia, care subliniază structura de bază cu această funcție; este exprimat prin formele de nominativ ale pronumelui personal așezate după cuvintele care îndeplinesc această funcție (substantive, pronume, numerale).
  • subiect simplu - subiect exprimat printr-un singur cuvânt, reprezentant al unei părți de vorbire; printr-o singură unitate de expresie.
  • supraglotal - care se referă la sau care este articulat cu ajutorul organelor vorbirii situate înaintea glotei.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 
  • șablon - cuvânt sau construcție lexicală, care revine insistent în vorbirea sau în scrisul unei persoane, deși nu este necesară; sinonim: clișeu lexical.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 
- (în limbajul comun) cuvânt, vorbă;
- (în limbajele speciale) expresie fixă, proprie unei anumite științe, care servește la exprimarea unei noțiuni specifice.
  • terminație - partea finală a unui cuvânt (de după rădăcină), reprezentată printr-unul sau mai multe sunete, echivalente cu o desinență, cu un sufix plus o desinență.
  • terminologie - totalitatea termenilor de specialitate utilizați într-un domeniu științific.
  • text:
- scriere originală, autentică, caracterizată prin autonomie și limitare; fragment dintr-o scriere;
- (în accepțiunea structuralistă) mod de funcționare a limbajului, înțeles ca mijloc de creare, de producere și transformare a sensului.
- (în terminologia lui Louis Hjelmslev) sistem conotativ, în care cuvintele își restrâng sau își extind sensurile, în funcție de context.
  • textologie - disciplină filologică aplicată la studiul comparat al textelor unor opere literare sau de altă natură.
  • timp - categorie gramaticală specifică verbului, cu ajutorul căreia se exprimă raportul dintre momentul vorbirii, un moment de referință și momentul în care se petrece acțiunea sau în care este adevărată o anumită stare de lucruri.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 
- fenomen fonetic constând în modificarea timbrului unei vocale accentuate sub influența vocalei următoare; vezi și ablaut;
- tremă care se pune deasupra vocalelor care au suferit un umlaut.
  • unificare
- proces lingvistic care duce la apropierea dialectelor unei limbi până la dispariția lor într-o limbă comună, unică;
- proces lingvistic care duce la apropierea a două până la încrucișarea lor.
  • uto-aztecă - familie de limbi vorbite în vestul Mexicului și în partea de sud-vest a SUA, principalii vorbitori fiind aztecii; vezi și aztecană.
  • uzul limbii - mișcare permanentă de adaptare a unei limbi la necesitățile socio-culturale ale vorbitorilor.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 
- totalitatea cuvintelor unei limbi; altă denumire: lexic;
- totalitatea cuvintelor specifice unei anumite categorii sociale;
- dicționar de proporții mici.
  • vocabular activ - lexic care este înțeles și folosit în mod frecvent în vorbire.
  • vocabular pasiv - parte a vocabularului care nu e folosită în mod frecvent în vorbire.
  • vocabular științific - vocabular folosit de diverse domenii de cercetare, de diverse științe, specific stilului științific.
  • vocală - sunet al vorbirii la a cărui emitere curentul de aer sonor iese liber prin canalul fonator, fără să întâlnească niciun obstacol; semn grafic, literă care reprezintă un asemenea sunet.
  • vocalism
- sistemul vocalelor unei limbi;
- parte a foneticii istorice care se ocupă cu studiul vocalelor unei limbi.
  • vorbitor - cel care folosește limbajul articulat; cel care vorbește cu alții; locutor, emițător.
  • vulgar:
- (despre limbă) vorbit de popor; popular;
- denumire a limbii italiene, folosită mai ales în epoca medievală și medie.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 
     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 
  1. ^ A nu se confunda cu conceptul de rețea de socializare din spațiul virtual.
  2. ^ A nu se confunda cu fenomenul social-istoric de românizare.
  • Constantinescu-Dobridor, Gheorghe - Mic dicționar de terminologie lingvistică, Editura Albatros, București, 1980.
  • Dicționar enciclopedic român - Editura politică București, 1962.

Legături externe

[modificare | modificare sursă]