Sari la conținut

Cacofonie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Noțiunea de cacofonie (numită uneori și disonanță) se folosește în lingvistică și în muzică pentru a denumi orice fel de asociații neplăcute de sunete. Termenul antonim este eufonie.

În retorică și arta poetică cacofonia desemnează orice succesiune neplăcută de sunete din discurs, supărătoare prin dificultatea de pronunțare sau cea de înțelegere a mesajului rostit. În plus, în cultura românească recentă școala și publicul includ tot la cacofonie și formarea accidentală de cuvinte cu sensuri nepotrivite sau dezagreabile, prin alipirea a două cuvinte învecinate.

În limba română

Deși cacofoniile sînt doar stîngăcii care țin de estetică și nu greșeli propriu-zise, învățămîntul românesc recomandă ca acestea să fie evitate în exprimarea îngrijită. Exagerările în evitarea cacofoniilor sînt criticate de lingviști, care recomandă ca vorbitorii care țin neapărat să evite cacofoniile, atunci să procedeze cu măsură și realism, fără a aduce prejudicii informației din mesaj sau corectitudinii gramaticale a acestuia.[1] Astfel, în limbajul științific se pune accentul în primul rînd pe precizia exprimării și cu totul secundar pe eufonie, iar unii autori ignoră în mod voit cacofoniile.

Majoritatea vorbitorilor de limba română sînt conștienți de acea categorie de cacofonii create prin alăturarea silabelor ca-ca (sau a unora asemănătoare) din cuvinte învecinate: negru ca cărbunele, vezi că cazi, politică care, ca calul ,etc. Aceste cacofonii sînt în mod deosebit evitate de vorbitori, mai ales în vorbirea sau scrierea îngrijită, considerînd că astfel de succesiuni de sunete stînjenesc transmiterea corectă a mesajului prin crearea unei asociații de sensuri nedorite. Pentru evitarea lor, unii vorbitori ajung să facă greșeli gramaticale propriu-zise (cacologii), de exemplu prin introducerea între cele două cuvinte implicate a cuvîntului virgulă (care de altfel mai mult atrage atenția asupra cacofoniei) sau prin folosirea în locul cuvîntului ca a locuțiunii ca și, chiar și atunci cînd sensul acesteia nu se potrivește în propoziție. O serie de cacofonii din această categorie nu pot fi însă evitate ușor, pentru că apar în expresii fixe sau în nume de persoane: Biserica Catolică, Epoca Capitalistă, stenoză aortică calcificată, Ion Luca Caragiale, bancă comercială, tactica cavalerească etc. Printre necunoscători umblă informația falsă că ar exista trei, cinci, șapte sau mai multe cacofonii acceptate „în mod oficial”.

Atunci cînd estetica mesajului contează, succesiuni de sunete tautofonice (repetitive) precum următoarele pot fi considerate cacofonii:

  • finalul sacadat din la ședință toți tații tac;
  • aparenta bîlbîială din mama mea m-a mascat;
  • repetarea silabei ce din legea trebuie să specifice ce cetățeni au acest drept;
  • repetarea secvenței lui în copilului lui Luca;
  • copilele le legănăm pe rînd;
  • adresa sa s-a schimbat;
  • iarăși își înșiră poveștile;
  • Bolivia, cu capitala la La Paz;
  • hiatul deranjant din a analiza, a ascultat, a anului etc.

Obsesia cacofoniilor

Se poate vorbi de o adevărată obsesie sau manie a cacofoniilor la români, care adesea pe de o parte se străduiesc să le evite cu orice preț, iar pe de alta au tendința de a-și reproșa unii altora comiterea cacofoniilor. O serie de autori, între care Ion Coja, Gligor Gruiță,[2] Eugen Coșeriu, George Pruteanu,[3] Andrei Pleșu,[4] Rodica Zafiu,[5] Szilágyi N. Sándor[6] și alții, au criticat astfel de tendințe.

Această obsesie a apărut relativ recent, după mijlocul secolului al XIX-lea, și este întreținută în parte de școală și de autoritățile lingvistice, prin programele și manualele de limba și literatura română, care le recomandă elevilor să evite sonoritățile cacofonice în exprimarea îngrijită. Pînă în secolul al XIX-lea însă scriitorii nu simțeau nevoia să evite cacofoniile. Sugestivă este folosirea locuțiunii ca cum, care apărea frecvent la autori precum Dimitrie Cantemir, Ion Neculce, Nicolae Bălcescu, Titu Maiorescu etc., dar care în prezent a ajuns să fie complet înlocuită de ca și cum în limba standard, probabil din dorința de a evita cacofonia.[5] În scrierile cele mai îngrijite din secolele anterioare, de pildă în traducerile Bibliei, cacofoniile de tipul ca-ca apăreau frecvent, pentru că încă nu exista nici o presiune socială în a le evita. Astfel, Biblia de la București din 1688 conține o mulțime de secvențe de cuvinte precum cercă casa lui Iacov și facă-se casa ta ca casa lui, iar în Biblia de la Blaj din 1795 apare printre altele cacofonia Că, ca caii, au păscut.[6]

Evitarea cacofoniilor

În exprimarea îngrijită, orală și în scris, cacofoniile se pot evita uneori prin înlocuiri de cuvinte prin sinonime, intercalarea unor cuvinte pentru a despărți silabele cacofonice, schimbarea topicii etc. Totuși, nici chiar avînd la dispoziție timpul necesar pentru a face astfel de reformulări nu este întotdeauna posibilă evitarea cacofoniei. Efortul disproporționat al unor vorbitori duce adesea la exprimări cu defecte încă și mai mari decît simplul caracter inestetic al cacofoniei.

De exemplu, prepoziția ca folosită cu sensul „în calitate de” este înlocuită de astfel de vorbitori cu locuțiunea ca și: ca și compozitor, ca și comunitate etc. Totuși, locuțiunea ca și are alt sens, și anume comparativ, deci înlocuirea este o greșeală propriu-zisă, o cacologie. Mai mult, astfel de înlocuiri au început să se răspîndească și în cazuri unde evitarea cacofoniei nu mai este o justificare: ca și mod de comportament, ca și director, ca și pensionar etc.

Unii vorbitori au ajuns să creadă că o virgulă poate rezolva problema. Virgula salvatoare apare uneori în scris: ne putem mîndri ca, contemporani ai acestor specialiști. Alteori cuvîntul virgulă este intercalat în vorbire: românul va mînca virgulă caș mai scump. În cazuri extreme el apare chiar și în scris: Și încă virgulă cu cine? (Ziua, 2005, nr. 3355, 20/2).

Evitarea obsesivă a cacofoniilor are efecte și asupra numelor de locuri și de persoane. Mai multe localități numite odată Cacova și-au schimbat numele în Livezile, Dumbrava, Fîntînele, Grădinari. Mulți vorbitori evită să pronunțe în întregime numele Ion Luca Caragiale sau îl pronunță cu sfială și preferă în schimb prescurtarea I. L. Caragiale. Continuarea unei astfel de tendințe anticacofonice ar face ca fetele numite Rodica, Viorica, Anica, Măriuca etc. să privească precaut băieții al căror nume de familie este Coman, Codrea, Culcer etc., pentru ca prin căsătorie să nu capete un nume cacofonic ca Florica Costea.

Alte limbi

Cacofonii există în toate limbile, chiar dacă în unele problema lor este dezbătută mai puțin decît în cazul limbii române.

Exemple:

  • Spaniolă: „Y déjame muriendo / un no sé qué que quedan balbuciendo” (San Juan de la Cruz, Cántico Espiritual, siglo XVI).
  • Franceză: „Non, il n'est rien que Nanine n'honore” (Voltaire, Nanine, III, 8)

Etimologie

Cuvîntul cacofonie a fost format în limba greacă din kakos „rău, urît” și phone „voce”. A intrat în franceză și apoi în celelalte limbi europene aproximativ în secolul al XVII-lea, cu sensul actual de sunet strident, dezagreabil. Particula grecească kako- este întîlnită și în alte neologisme: cacofazie „vorbire incorectă”, cacologie „construcție gramaticală defectuoasă” sau cacografie „scriere greșită”, avînd în toate cazurile același sens de „rău, greșit”. Unii lingviști sînt de părere că această particulă își are originea în cuvîntul proto-indo-european *kakko, însemnînd a defeca.[7] Așadar, deși astăzi cuvîntul cacofonie nu este legat de acest sens, este posibil ca în istoria sa îndepărtată să fi existat o înrudire.

Note

  1. ^ Gligor Gruiță, Moda lingvistică 2007: norma, uzul și abuzul, p. 234: „Cacofonia nu trebuie exclusă din educația lingvistică a românilor, dar în abordarea ei este nevoie de simțul măsurii, de mai multă elasticitate și de puțin realism.”
  2. ^ Gligor Gruiță spune: „Cacofonia nu este o virtute stilistică, iar încercările de restrîngere a manifestărilor ei sînt firești. Sensibilizarea excesivă a românilor pentru acest aspect al limbii nu pare a fi însă cea mai bună soluție. Ea poate institui la unii vorbitori o adevărată teroare anticacofonică, deturnînd autocontrolul lingvistic spre o problemă minoră, în detrimentul celor importante.” Moda lingvistică 2007 - Norma, uzul și abuzul, editura Paralela 45, Pitești, 2006, p. 231
  3. ^ George Pruteanu protestează împotriva tendinței pedante, chițibușerești, de a căuta cu lumînarea cacofonii: „Excesul de vigilență, jandarmeria lingvistică, e o fixație caraghioasă.” „Cacofonii”, emisiune TV, 12-28 martie 1997
  4. ^ Andrei Pleșu spune: „Personal, consider, pe de o parte, că fobia cacofoniilor e ușor nevrotică și atestă o specie de semidoctism calofil, iar pe de altă parte, că, pentru a evita cazurile groase, limba română oferă soluții mai elegante și mai firești.” Adevărul, „Telecomanda lui Pleșu” „Stricarea limbii”
  5. ^ a b Rodica Zafiu spune: „Pentru a contrabalansa mania actuală, am putea întocmi o listă la fel de lungă cu citate în care să se observe cum scriitorii trecutului utilizau fără ezitări nu numai combinațiile întîmplătoare dintre ca și orice fel de inițială de cuvînt, dar chiar construcția stabilă — abandonată azi — ca cum.” „Obsesiile cacofoniei”, România literară, nr. 50, 2002
  6. ^ a b Szilágyi N. Sándor, „Reflexii pe marginea fenomenului „ca și”. Mic studiu de sociologie a conformismului”, publicat la Contributors.ro, 8 ianuarie 2016
  7. ^ en Online Etymology Dictionary: Etimologia cuvîntului cacofonie

Bibliografie

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Cacofonie&oldid=13644452