Vremea țiganilor

Adolescentul Perhan, un tânăr rom cu inimă bună, trăiește împreună cu bunica sa, Hatidža, cu unchiul său, Merdžan și cu sora sa mai mică, Danira, într-o casă șubredă din materiale prefabricate de la marginea orașului Skopje.^{[11][15][30][N 1]} El își ajută bunica să ardă piatra de calcar într-un cuptor pentru a obține var și are grijă de Danira, care este bolnavă de osteomielită.^[15][17] Hatidža are puteri supranaturale, putând vindeca anumite boli, iar Perhan a moștenit de la ea unele abilități telechinetice.^[20] El vrea să se căsătorească cu o fată pe nume Azra,^[11][20][30] dar mama ei refuză să-și dea consimțământul, deoarece Perhan este prea sărac.^[19][30][31] Cei doi tineri se apropie în timpul serbării Ederlezi de pe malul râului și promit să-și fie credincioși unul altuia.^[31][32]

Într-una din zile Ahmed Džida, „șeicul țiganilor”, sosește în mahala, împreună cu frații săi.^[32] Ei trăiesc în Italia și sunt relativ bogați în comparație cu restul localnicilor. Merdžan ia parte la un joc de cărți cu frații lui Ahmed și, devenind dator, se întoarce acasă pentru a face rost de bani.^[33] Negăsind niciun ban, o acuză pe mama sa că îi ține ascunși și, deși afară ploua puternic, ridică în aer casa cu ajutorul unei frânghii și al unui camion.^[20][32][34] Hatidža îl vindecă în aceeași noapte pe micul Roberto, fiul lui Ahmed, care pentru a o răsplăti acceptă să o ducă pe Danira la un spital din Ljubljana.^[11][30][35] Perhan își însoțește sora, promițându-i bunicii că nu o va părăsi.^[11] Pe parcursul călătoriei Ahmed îmbarcă prostituate și cumpăr�� copii pentru a-i duce la cerșit în Italia.^[36] Ajunși la Ljubljana, Ahmed o duce pe Danira la spital și îl convinge pe Perhan să-l însoțească în Italia.^[11][30][37]

Romii amenajează o tabără la marginea orașului Milano, pe care o conduce Ahmed și frații săi.^[15][37] Locuitorii taberei sunt organizați ca o bandă și își câștigă existența de pe urma cerșetoriei, prostituției, furturilor și escrocheriilor.^[15][19][37] La început Perhan vrea să câștige bani în mod cinstit, dar ulterior, după ce Ahmed îl amenință că nu va mai plăti tratamentul Danirei, începe să pătrundă în case și să fure.^[19][30][38] Neavând încredere în Ahmed, el ascunde de fiecare dată o mică parte din pradă pentru a-și vindeca sora infirmă, a se căsători cu Azra și a-și construi o casă nouă.^[30][38][39]

După o razie a carabinierilor șeful bandei suferă o paralizie temporară, iar frații săi îl părăsesc, luând cu ei o parte dintre prostituatele și cerșetorii bandei.^[38][39] Slăbit, Ahmed îl desemnează provizoriu pe Perhan ca supraveghetor al activităților sale și, după un timp, îl trimite în Iugoslavia ca să aducă alte prostituate și alți cerșetori.^[30][38][39] Perhan, care este acum relativ bogat, se întoarce acasă și află cu dezamăgire că Ahmed nu i-a construit o casă, așa cum îi promisese, și că Danira nu a fost operată, ci a fost luată din spital de frații lui Ahmed și forțată să cerșească în Italia.^[19][38][39] În plus, Azra este însărcinată, iar Perhan refuză să creadă că copilul a fost conceput atunci când au făcut dragoste în timpul sărbătorii Ederlezi^[30][38] și bănuiește că fata a fost violată de unchiul Merdžan.^[19][39][40] Cei doi tineri se căsătoresc cu condiția ca nou-născutul să fie vândut imediat după ce se va naște.^[38][39][41] Perhan se întoarce în Italia, unde Azra moare după ce a născut un băiat^[19][30][39] în timp ce levita în aer (semn că băiatul este într-adevăr al lui Perhan).^[42] În perioada următoare, banii ascunși de Perhan dispar în urma unei inundații,^[39] iar Ahmed se împacă cu frații săi și părăsește tabăra, luându-l cu el și pe copilul Azrei.^[38][39]

Perhan dorește să se răzbune pentru că a fost înșelat și încearcă să dea de urma lui Ahmed pentru a-și regăsi sora^[11][30] și copilul.^[38] După patru ani de căutări, Perhan o regăsește pe Danira la Roma și pătrunde cu ajutorul ei în tabăra romilor, unde avea loc atunci nunta lui Ahmed.^[30][38] După ce își recuperează băiatul, pe care-l recunoaște acum ca fiind al său, îi însoțește la gară pe Danira și pe micul Perhan și-i îmbarcă într-un tren care mergea spre Iugoslavia, apoi se întoarce în tabără pentru a se răzbuna.^[38] Perhan îl ucide acolo pe Ahmed cu o furculiță, pe care i-o înfige în gât folosindu-și puterile telechinetice,^[39][43][44] apoi îi înjunghie mortal pe frații acestuia, dar este împușcat de noua soție a lui Ahmed și moare în trenul care-l aducea în țară.^[39][45]

În timpul priveghiului, bunica Hatidža îi servește cu băutură pe toți participanții, iar micul Perhan iese afară, privește pe geam, apoi pătrunde în casă pe fereastră și fură monedele de aur puse pe ochii tatălui său.^[39][45] Merdžan îl urmărește fugind prin ploaie și este pe punctul să-l prindă, dar se răzgândește brusc și aleargă la biserica din apropiere, unde se roagă să aibă noroc la jocul de cărți.^[45][46][47]

După succesul obținut cu filmul Tata în călătorie de afaceri (1985), care a câștigat premiul Palme d'Or la Festivalul Internațional de Film de la Cannes, cineastul iugoslav Emir Kusturica a dorit să facă un film despre duhobori, membrii unei secte creștine rusești de orientare panteistă, apărută în Ucraina în secolul al XVIII-lea, care emigraseră în Canada la sfârșitul secolului al XIX-lea.^[45] Producătorul Harry Salzmann, care lucra atunci pentru Columbia Pictures, își manifestase interesul pentru acest proiect, dar cineastul s-a răzgândit brusc^[45] după ce a citit un articol de ziar din decembrie 1985^[53] despre vânzarea copiilor de romi din Iugoslavia către rețelele infracționale din Europa de Vest cu scopul de a fi folosiți în diferite activități ilegale.^{[11][12][13][25][53]} Kusturica a fost inspirat, de asemenea, și de o fotografie de ziar a unui rom iugoslav care se întorcea din Franța.^[13] Romul din fotografie era îmbrăcat cu o cămașă în carouri, purta o pălărie cu boruri largi precum cowboyi și conducea o mașină franțuzească marca Peugeot pe acoperișul căreia așezase o masă foarte veche și câteva scaune moderne.^[13]

Fascinația cineastului cu privire la cultura romilor își are originea atât din tinerețea sa petrecută în Bosnia și Herțegovina, cât și din asocierea lor cu păgânismul oriental în ficțiunea apuseană.^[54] Romii, care au început să migreze în Europa încă din secolul al X-lea, erau considerați un popor misterios cu un mod de viață unic, fiind din acest motiv atât admirați, cât și denigrați.^[54] Prin intermediul lor, cineastul iugoslav a încercat să ofere una dintre cele mai percutante imagini ale păgânismului oriental.^[54]

Inspirat de aceste detalii, Kusturica s-a gândit să realizeze un film despre viața romilor și l-a contactat pe scenaristul Gordan Mihić pentru a scrie împreună un scenariu,^[13][55] care a avut ca punct de plecare, potrivit unor istorici, cunoscutul film Am întâlnit țigani fericiți (Skupljači perja, 1967) al lui Aleksandar Petrović, distins cu Premiul special al juriului la Festivalul de la Cannes.^[56] Povestea traficului de copii era însă destul de trivială, așa că cei doi scenariști au căutat să o îmbogățească,^[55] folosindu-l pe post de consultant pe scriitorul și omul politic sârb de etnie romă Rajko Đurić.^[55] În plus, pe parcursul a două luni, cineastul a vizitat timp de mai multe ori comunitatea de romi din Skopje, unde a devenit prieten cu cei de acolo, a ascultat poveștile lor și a jucat fotbal cu ei.^[57] Un băiat, care trăia împreună cu bunica sa, i-a povestit cineastului că a călătorit de câteva ori, fără pașaport, prin nordul Italiei, vagabondând dintr-un loc în altul pentru a face rost de bani.^[57] Aceste informații culese din mijlocul romilor au contribuit la îmbogățirea scenariului, care a cunoscut mai multe versiuni,^[57] Cei doi scenariști au hotărât ca fundalul istoric al poveștii să fie exprimat prin visele și imaginația personajelor, amestecând astfel realismul crud al vieții romilor cu realismul magic tipic unor scriitori sud-americani ca Gabriel García Márquez,^[13] Mario Vargas Llosa, Julio Cortázar sau Jorge Luis Borges.^{[22][23][N 2]} Structura narativă a filmului a dobândit astfel o formă experimentală și mai poetică.^[22][23]

Scenariul a fost tradus apoi în limba romani pentru ca actorii romi să poată învăța mai ușor dialogurile, dar cei doi scenariști au luat în calcul posibilitatea realizării unor improvizații ca urmare a temperamentului spontan al romilor.^[13] „Îi ceri unui țigan să spună o singură replică și el vine cu o sută. Țiganii au o imaginație atât de bogată. Ei pot concepe 100 de povești în timp ce vorbesc cu tine. [...] Nu există reguli în povestirea lor și asta este ceea ce este frumos”, afirma ulterior Kusturica.^[13]

Interesul lui Kusturica față de viața romilor nu a fost unic în regiunea Balcanilor, deoarece și alți cineaști iugoslavi au realizat filme cu aceeași tematică.^[55] Unele elemente cinematografice ale filmelor iugoslave anterioare se regăsesc și în Vremea țiganilor: cârdurile de gâște apar în Am întâlnit țigani fericiți (Skupljači perja, 1967) al lui Aleksandar Petrović, sărbătorirea zilei Sfântului Gheorghe în apă este prezentată în documentarul Dae (1979) al lui Stole Popov, romii cântând la acordeon apar în Cine cântă acolo (Ko to tamo peva, 1980) al lui Slobodan Šijan și micii cerșetori romi din orașele vestice în Înger păzitor (Anđeo čuvar, 1987) al lui Goran Paskaljević.^[55] Filmul lui Paskaljević, care a fost inspirat de același articol de ziar ca și filmul lui Kusturica, conține o reprezentare stereotipică similară a romilor și a atras o atenție internațională considerabilă.^[58]

Majoritatea distribuției este formată din actori neprofesioniști, romi, care au vorbit cea mai mare parte a dialogului în limba romani,^{[11][25][59][60]} o limbă pe care cineastul o înțelegea cu greutate.^[11] Doi asistenți ai regizorului au vizitat comunități de romi de pe tot teritoriul Iugoslaviei^[61] și au făcut 3.500 de fotografii cu 2.000 de interpreți potențiali.^[57] O sută douăzeci de romi au fost supuși unor audiții, fiind aleși în final puțin peste douăzeci, printre care Ljubica Adžović (bunica Hatidža), Husnija Hašimović (unchiul Merdžan) și Zabit Memedov (vecinul Zabit).^[57] Ljubica (Danica) Adžović era o femeie romă originară din Muntenegru, mamă a nouă copii.^[62] Ea a fost abordată în 1987 de colaboratorii lui Kusturica, care i-au propus să apară în film, iar prima întâlnire a ei cu regizorul a avut loc în același an la Skopje.^[62] Fiica ei, Jadranka, apare în film în rolul unei mirese.^[50] În film mai apar membri ai aceleiași familii: câteva rude ale lui Husnija Hašimović se află în distribuție, iar Murat Jagli, nebunul care rostește un monolog, joacă alături de fiul său, Irfan.^[50]

Rolul protagonistului Perhan a fost încredințat tânărului Davor Dujmović, care apăruse anterior în rolul Mirza din filmul Tata în călătorie de afaceri (1985),^[11][13][57] în timp ce rolul Azrei i-a revenit actriței Sinolička Trpkova, care absolvise cursurile Academiei de Arte Dramatice din Skopje.^[57] Prima alegere a lui Kusturica pentru rolul Ahmed a fost actorul Dragan Nikolić, care a fost nevoit să-l refuze deoarece Aleksandar Petrović îi oferise în același timp rolul Pavel Isaković în filmul istoric Seobe (1989).^[63] Rolul a fost oferit ulterior lui Bora Todorović,^[11] un actor de teatru și film cunoscut în Iugoslavia.^[57]

Realizarea unui film de o asemenea amploare era dificilă și, după cum a spus în repetate rânduri Kusturica, nu ar fi fost posibilă fără sprijin financiar din partea unei companii americane.^[57] Succesul filmului său anterior la Cannes a contribuit însă la creșterea reputației cineastului și i-a permis să obțină colaborarea unor studiouri străine la realizarea unei coproducții.^[55] Astfel, regizorul cehoslovac Miloš Forman, stabilit în America, a prezentat a patra versiune a scenariului lui David Puttman, care lucra atunci ca producător al companiei Columbia Pictures, iar Puttman a decis să finanțeze filmul.^[57] Vremea țiganilor a fost produs pe parcursul a nouă luni^[13][57] de studioul Forum Film din Sarajevo,^[11][14] în colaborare cu studiourile Ljubavny Film, P.L.B. Film, Lowndes Productions și Smart Egg Pictures.^[15] Producătorii filmului au fost Mirza Pašić și Harry Saltzman^[15][20] (care l-a înlocuit pe David Puttman).^[57] Ca urmare a cofinanțării externe, bugetul realizării filmului a fost relativ ridicat, permițându-i lui Kusturica să lucreze fără a mai fi presat să se încadreze în termene strânse.^[55]

Filmările au avut loc cu multe întreruperi în perioada septembrie 1987 - mai 1988^[45] și s-au desfășurat în mare parte în comuna suburbană Šutka a orașului Skopje (Macedonia de Nord),^{[12][45][59][61]} precum și la Sarajevo (Bosnia și Herțegovina), Ljubljana (Slovenia), Milano și Roma (Italia).^[61] Spațiul îngust în care s-a filmat la Skopje a impus reconstruirea în întregime a unor clădiri pentru ca aparatele să poate încăpea acolo.^[57][61] Echipa de filmare a locuit în acea perioadă în ghetoul rom din Skopje, care avea o populație de 50.000 de locuitori și conținea una dintre cele mai mari concentrații de romi din lume, pentru a se împrieteni cu localnicii și a-i ajuta să se exprime mai ușor în fața camerelor de filmat.^[13] Secvența sărbătorii Ederlezi a fost filmată pe malurile râurilor Treska și Vardar, în apropierea comunei suburbane Saraj a orașului Skopje.^[61]

Potrivit afirmațiilor lui Kusturica, stilul cinematografic al acestui film este un amestec între stilul lui John Ford și cel al lui Luis Buñuel,^[11][13] cineastul urmărind să scoată în evidență capacitatea romilor de a trăi, iubi și visa în mediul social mizer în care sunt nevoiți adesea să viețuiască.^[11] „Prima lor preocupare este întotdeauna cum să fie fericiți, nu cum să aibă ceva. Ceea ce a fost cel mai important pentru mine a fost să nu-i judec, ci să încerc să-i înțeleg”, a mărturisit regizorul.^[13]

Filmul a fost interpretat aproape în întregime în limba romani.^[57][59] Director de imagine a fost Vilko Filač, iar montajul a fost realizat de Andrija Zafranović.^{[14][20][48][52]} Muzica a fost compusă de Goran Bregović,^[11][14][48] fiind un amestec unic^{[N 3]} de pop rock occidental și melodii tradiționale țigănești din regiunea Balcanilor^[64] precum „Ederlezi”.^[65] Melodia „Ederlezi”, care se aude pe fundal atunci când Perhan și Azra fac dragoste, este interpretată de cântăreața macedoneană Vaska Jankovska^[66] și a devenit un imn neoficial al romilor, la fel ca „Gelem, Gelem” din filmul Am întâlnit țigani fericiți (1967).^[53]

Varianta brută a filmului avea o durată de 270 de minute,^[12] pentru ca în final durata filmului să fie redusă la 142 de minute.^[11][20] Materialul brut a fost folosit ulterior într-un miniserial de televiziune realizat fără participarea creativă a lui Kusturica.^[61]

Vremea țiganilor este impregnat, la fel ca toate filmele lui Kusturica, de o atmosferă carnavalescă: personajele cântă, dansează, mănâncă, beau, fac dragoste și se bat, fără a respecta vreo măsură.^[67] Romii din acest film duc o viață mizeră și grea, dar sunt vorbăreți și gălăgioși la fel ca italienii tipici.^[68] Kusturica alternează cu o uimire nedisimulată imaginile mohorâte ce prezintă sărăcia și mizeria comunității romilor cu imagini pitorești ale celebrării momentelor principale ale vieții omului (precum nunta și înmormântarea).^[67] Intenția cineastului era să creeze un contrast între starea materială precară a romilor și comportamentul lor extravagant, oferind o imagine complexă a comunității în care romii sunt văzuți atât ca victime, cât și ca răufăcători.^[67] Spre deosebire de Aleksandar Petrović care manifestase o atitudine critică față de modul de viață al romilor în filmul Am întâlnit țigani fericiți (1967), Kusturica îi privește cu simpatie pe romi, scoțând în evidență pofta lor de viață și dorința lor de libertate.^[15]

Comunitatea romilor este în viziunea lui Kusturica un spațiu arhaic în care întâmplările magice sunt încorporate în viața de zi cu zi a localnicilor.^[67] Vraciul comunității este bunica Hatidža, deținătoarea unor puteri supranaturale cu care poate vindeca anumite boli; puterile sunt transmise pe cale ereditară, iar nepotul Perhan a moștenit abilități telechinetice și are în plus darul de a comunica cu animalele.^[67] Ideea comunității ca spațiu arhaic este evocată, de asemenea, prin unele povești păgâne precreștine, precum cea referitoare la crearea lumii (pe care o începe bunica și o încheie Perhan).^[67][69] Toate aceste elemente contribuie la farmecul filmului, după cum a subliniat criticul Goran Gocić: „chiar și aspectele categoric primitive ale stilului de viață balcanic și «înapoierea» lui aparentă în creațiile lui Kusturica sunt folosite ca avantaj și dobândesc un șarm carismatic, inexplicabil”.^[67]

Stilul narativ al cineastului este unul hibrid, influențat de realismul magic tipic scriitorilor sud-americani: secvențele realității de zi cu zi sunt combinate cu secvențe onirice, sugerând o relație fluidă între vis și realitate, și sunt introduse uneori elemente cu un puternic caracter simbolic.^[70] Fantezia lui Kusturica iese în evidență atât în prezentarea visurilor colorate ale personajelor (spre exemplu, Perhan visează că bunica sa se află în fața Domului din Milano), cât și în aparițiile fantomatice (apariția mamei moarte care veghează asupra Danirei sau cea a curcanului mort pe care-l vede pe cer Perhan în ultimele clipe ale vieții sale)^[71] sau a zborului (spiritul mamei moarte și levitația Azrei, care combină nașterea și moartea).^[42] Serbarea păgână a venirii primăverii (Ederlezi), un omagiu cinematografic adus lui Tarkovski,^[72] este una dintre cele mai spectaculoase secvențe onirice prin combinarea imaginilor ritualice ale focului și apei cu muzica tânguitoare a lui Goran Bregović.^[70] Coborârea circulară a camerei de filmat din înălțime către pământ semnifică o trecere de la sacru la profan, de la imaginea ritualului scufundării în apă^[70] (de tradiție hindusă)^[46] la imaginea a doi tineri goi care se apropie unul de celălalt și se unesc într-o îmbrățișare.^[70] Kusturica surprinde în acea secvență imaginea ambivalentă a scurgerii vieții prin prezentarea alternativă a fericirii tinerilor Perhan și Azra și a tristeții bunicii Hatidža, martoră a procesului de maturizare al nepotului ei.^[73]

Cercetătorii operei cinematografice a lui Kusturica au identificat în acest film bogate influențe ale unor cineaști occidentali sau răsăriteni precum Francis Ford Coppola, Charles Chaplin, John Ford, Orson Welles, Bruce Lee, Jacques Tati, Federico Fellini, Luis Buñuel, Andrei Tarkovski, Andrzej Wajda, Jiří Menzel, Aleksandar Petrović, Rajko Grlić și Živojin Pavlović.^[73] Cercetătoarea Aga Skrodzka, profesoară asociată la Clemson University, a descoperit referiri la peste 40 de creații cinematografice.^[73] Oferind cea mai cuprinzătoare listă a influențelor cinematografice din filmul Vremea țiganilor, cercetătoarea Dina Iordanova de la Universitatea din Leicester a afirmat: „Un lucru este sigur - Kusturica doar remodelează opera maeștrilor recunoscuți ai cinematografiei. Astfel, el demonstrează un fond cinematografic excelent, de fapt mai bun decât cel al multor cercetători de film care rămân specializați pe o nișă și privesc rareori dincolo de domeniul lor îngust de cercetare”.^[73][74] Deși recunoaște că Emir Kusturica îi omagiază în filmul său pe unii maeștri ai cinematografiei, cercetătorul Andrew Horton, profesor de film la Universitatea din Oklahoma, susține că „el [Kusturica - n.n.] arată, de asemenea, în mod clar că dorește să fie autentificat și inclus în compania lor, în familia cinematografiei naționale și mondiale”.^[73]

Vremea țiganilor a avut premiera oficială în decembrie 1988^[75] într-o sală de sport din Sarajevo (Iugoslavia), cu o capacitate mai mare de 5.000 de locuri.^[76] Proiecția filmului a fost precedată de un concert al unei fanfare de romi din Serbia.^[76] Publicul a întâmpinat filmul cu ovații în picioare.^[75] În zilele următoare a fost organizat un turneu prin cele mai mari orașe ale Iugoslaviei, în cadrul căruia vizionarea filmului a fost însoțită de un concert de muzică țigănească.^[75][76] Slobodan Milošević, care era atunci președintele Ligii Comuniștilor din Serbia, a intervenit personal pentru ca premiera filmului la Belgrad să aibă loc într-o sală cât mai încăpătoare.^[76] Turneul s-a bucurat de un succes imens în rândul spectatorilor.^[75] Odată cu încheierea acestui turneu, filmul a început să fie difuzat în cinematografele din întreaga țară,^[76] fiind vizionat în total de 1,8 milioane de spectatori.^[75] Succesul filmului s-a repetat și cu prilejul filmelor următoare ale lui Kusturica, fiind vândute milioane de bilete atât pe piața internă, cât și în țări precum Franța, Germania și Italia, și plasând filmele în topurile celor mai de succes filme ale anului.^[75]

După ce a fost prezentat la Festivalul Internațional de Film de la Cannes (11-23 mai 1989), unde a concurat la premiul Palme d'Or și a avut parte de cinci minute de aplauze în picioare,^[25] Vremea țiganilor a fost lansat în Franța la 15 noiembrie 1989.^[5] Prima vizionare a filmului în Statele Unite ale Americii a avut loc pe 9 februarie 1990 la cinematograful Regency Cinema de pe Broadway și 67th Street.^[20] Versiunea difuzată în SUA a fost intitulată Time of the Gypsies și a avut subtitrare în limba engleză, fiind distribuită de compania Columbia Pictures.^[20] Au urmat apoi lansări în Portugalia și Turcia la 18 mai 1990, în Țările de Jos la 22 iunie 1990, în Spania la 25 iulie 1990, în Suedia la 31 august 1990, în Italia în septembrie 1990, în Finlanda la 21 septembrie 1990, în Polonia la 11 octombrie 1990 și în Marea Britanie la 30 noiembrie 1990.^[5] Alte lansări internaționale au mai avut loc în anul 1991: Argentina (4 aprilie), Japonia (27 aprilie), Uruguay (8 august), Germania (15 august) și Australia (12 septembrie).^[5]

Vremea țiganilor a avut parte, la momentul lansării, atât de reacții pozitive, cât și de reacții negative din partea romilor cu privire la modul în care sunt prezentate cultura și condițiile lor de viață.^[77] Romii din Franța și din alte țări au criticat filmul pentru perpetuarea stereotipurilor sociale negative cu privire la etnia lor, în timp ce alți romi au considerat că filmul descrie în mod veridic condițiile lor grele de viață.^[77] Filmul lui Kusturica a contribuit, fără îndoială, la creșterea vizibilității acestui grup etnic și a popularizat problemele sociale ale comunității romilor din Iugoslavia.^[77]

Succesul comercial al filmului se datorează, în opinia unor critici, atât mediului exotic și pitoresc prezentat, cât și muzicii lui Goran Bregović.^[64]

Kusturica a fost acuzat de o parte a jurnaliștilor că a preferat să prezinte într-un mod grotesc sărăcia și mizeria așezărilor locuite de romi, precum și implicarea romilor în grupările infracționale, și că a exploatat cu cinism tragedia populației rome, ignorând în mod deliberat cauzele sociale ale sărăciei ei.^[78] Unul dintre principalii critici ai imaginii romilor din acest film a fost lingvistul american de origine romă Ian Hancock, care i-a reproșat cineastului că nu a explicat „de ce personaje ca Ahmed și Perhan sunt atrase în viața infracțională și de ce satul rom este atât de murdar. [...] Este un mare păcat că exploatând tragedia din zilele noastre a vieții romilor [...] el nu a folosit ocazia ca să-și educe publicul cu privire la istoria adevărată a romilor”.^[78][79]

Filmul nu combate imaginea stereotipică a populației rome ca o colectivitate de mincinoși și hoți și, în plus, se încheie cu o scenă în care fiul în vârstă de patru ani al lui Perhan fură monedele de aur puse pe ochii tatălui său și apoi fuge.^[25] Această scenă exprimă, potrivit profesorului Andrew Horton, „cheia de supraviețuire a țiganilor”: furtul și fuga.^[80] Cântărețul rom macedonean Muharem Serbezovski a perceput însă scena furtului și fugii copilului ca o nouă umilire vizuală a poporului rom.^[76]

Potrivit unui studiu publicat de Universitatea din Heidelberg, Kusturica „confirmă fiecare, dar cu adevărat fiecare, stereotip care circulă despre acest grup etnic hărțuit”, dar „reușește să elibereze atâta energie estetică și furie poetică” în prezentarea acestui grup etnic ca o comunitate arhaică încât calificarea filmului ca „antițigănesc” eșuează.^[81] Țiganii (termen folosit constant de cineast și cu care se identifică personajele rome) sunt prezentați ca o comunitate care și-a pierdut libertatea, fiind forțați să se sedentarizeze și să se alfabetizeze pentru a fi mai ușor asimilați.^[82] În plus, metafora „casei agățate” prezentă în titlul original al filmului și într-o secvență de pe la început este un simbol al dezrădăcinării eterne a romilor.^[8] Cercetătorul literar german Hans Richard Brittnacher a afirmat că regizorul Kusturica promovează o viziune grotească a vieții romilor^[8] și „își celebrează personajele nu ca reprezentanți ai unei etnii marginalizate, ci ca virtuoși ai artei de a trăi”, preferând să arate mai mult vitalitatea romilor și mai puțin condițiile lor de viață precare.^[83]

O opinie mai dură a formulat-o Laura Moldovan, redactorul-șef al forumului de internet Romblog.at.^[84] Într-o postare pe acel forum, ea a descris Vremea țiganilor ca fiind un film clișeistic și rasist, care propagă ideea că romii sunt un popor străin, cu o cultură exotică diferită de cea europeană, exagerează unele aspecte negative ale vieții romilor (precum mizeria, beția, infracționalitatea) și perpetuează astfel stereotipurile la adresa etniei.^[84][85]

Vremea țiganilor a avut parte în general de recenzii critice pozitive, care au scos în evidență caracterul realist fantastic al filmului și vitalitatea personajelor.^[11][60] Astfel, criticul american James Monaco, care l-a notat cu 4 stele din 5, a considerat că filmul lui Kusturica este „o epopee extraordinară care folosește un stil fantastic eliptic, influențat de realismul magic latino-american”, cu ecouri din filmele lui John Ford și Luis Buñuel (prin vitalitatea personajelor) și chiar din Nașul lui Francis Ford Coppola (prin tratarea unei subculturi etnice infracționale și prin destinul tragic al personajelor implicate).^[11] Vremea țiganilor constituie, în opinia criticului sus menționat, „o realizare remarcabilă”, „o creație majoră care prevestește un viitor bun al regizorului”.^[11] Kevin Thomas l-a descris într-un articol apărut în ziarul Los Angeles Times drept un „amestec de fantezie, umor, tragedie și chiar calități documentare”,^[13] în timp ce Michael Wilmington, care l-a notat tot cu 4 stele, a scris entuziast într-o recenzie publicată de ziarul Chicago Tribune că este „realizat într-un stil narativ/pictural hipnotic” și poate fi considerat „o capodoperă modernă”.^[60]

Filmul lui Kusturica prezintă o frescă atât de vastă a vieții romilor, încât criticul Roger Ebert a afirmat într-un articol publicat în ziarul Chicago Sun Times că „nu există cu siguranță niciun alt film care să știe sau să arate mai multe despre acest popor legendar”.^[24] Cineastul iugoslav a acordat o atenție deosebită mediului social în care se petrece acțiunea, prezentând maidane noroioase, case pitorești, personaje minore și animale de curte pe ritmurile melodiilor tradiționale cântate la acordeon.^[20] Sărăcia și mizeria vieții romilor este compensată de superstițiile și misticismul tradițional al acestui popor, care îi conferă forța de a merge mai departe.^[59] „Transcendentul și vulgarul, prozaicul și poeticul sunt în perfect echilibru”, constata criticul Hal Hinson într-o cronică publicată în ziarul The Washington Post.^[59] Spațiul în care trăiesc romii pare atemporal și anacronic, ca urmare a faptului că știința și rațiunea continuă să fie dominate de credința în puterile supranaturale.^[59] Poate și din acest motiv experiența adolescentului Perhan nu este una universală și diferă de cea a altor tineri protagoniști din filmele americane și europene.^[68]

Accentul pus de Kusturica pe prezentarea culorii locale a mediului rom este însă excesiv, susținea jurnalista Janet Maslin de la The New York Times, determinând încetinirea acțiunii^[20] și făcându-i pe spectatori să uite unele locuri sau personaje la o primă vizionare.^[24] În plus, simbolurile numeroase folosite în film (curcanul fantomatic, voalul de mireasă purtat de vânt, puterile telechinetice ale protagonistului) par uneori forțate.^[20] Narațiunea este nefocalizată și împrăștiată, susținea Hal Hinson, făcându-i pe spectatori să-și piardă parțial interesul.^[59] Cu toate acestea, duritatea acțiunii face ca filmul să fie „uneori memorabil”, completa Owen Gleiberman, care asemăna răzbunarea lui Perhan cu cea a lui Michael Corleone din Nașul lui Francis Ford Coppola.^[68] În ceea ce privește interpretările, Janet Maslin a lăudat naturalețea actorilor neprofesioniști precum Davor Dujmović și Ljubica Adžović, dar a considerat că regizorul trebuia să le ofere un „cadru dramatic mai strâns” în care să se manifeste decât să-i lase să joace liber.^[20] Una dintre puținele interpretări care susține spectacolul este, în opinia autoarei sus-menționate, cea a lui Bora Todorović, interpretul unui stăpân autoritar, dar oarecum simpatetic prin atașamentul său față de ideea de familie.^[20] Owen Gleiberman a apreciat, de asemenea, interpretarea lui Davor Dujmović, considerând că interpretul lui Perhan are „ceva din insolența gravă a tânărului Bob Dylan”.^[68]

Criticii de film au evidențiat existența mai multor surse de inspirație artistică. Astfel, povestea care stă la baza filmului nu este originală, sublinia Ebert, fiind inspirată într-o oarecare măsură din scrierile melodramatice ale lui Charles Dickens, Wilkie Collins și ale altor scriitori englezi din epoca victoriană în ceea ce privește descrierea tradițiilor existente în cadrul lumii interlope.^[24] Atmosfera exuberantă, festivistă, a filmului și prezența unor scene suprarealiste sunt inspirate, de asemenea, din filmele lui Fellini.^[66] Chiar și scena de început a filmului în care un nebun se adresează direct publicului este tot felliniană și provine din Amarcord (1973).^[61] De altfel, cineastul iugoslav a fost numit adesea „Fellini al Balcanilor”.^[64] Odată cu Vremea țiganilor, Kusturica a început să-și formeze un limbaj cinematografic propriu bazat, printre altele, pe experimentarea realismului magic, pe reconstituirea unor scene celebre de film și pe folosirea într-o măsură tot mai mare a muzicii și actorilor amatori.^[86]

Enciclopedia cinematografică germană Lexikon des internationalen Films notează acest film cu 4 stele din 5 și îl descrie astfel: „Un adolescent rom părăsește mizerabilul său oraș natal din Serbia împreună cu un șef bogat al țiganilor și devine membru al bandei acestuia, care se ocupă cu furtul, prostituția și vânzarea bunurilor furate la Milano. Deși ajunge «mâna dreaptă» [a șefului - n.n.], el este totuși exploatat și trădat și își pierde visele, idealurile și viața. O odisee cinematografică care combină realitatea, basmele și legendele țiganilor cu imagini îmbătătoare, vizionare. Filmul sincer și compătimitor depășește portretizarea unui destin individual și descrie cu poezie și ironie reținută o călătorie de inițiere universală între tradiție și modernitate, între pierderea valorilor și amintirea nostalgică”.^[87] Vremea țiganilor are în prezent un rating de aprobare de 100% pe site-ul agregatorului de recenzii Rotten Tomatoes, pe baza a 7 recenzii, cu o medie ponderată de 7,20/10.^[88] Nu există încă un consens critic cu privire la film.^[88]

Vremea țiganilor a fost bine primit în străinătate: a intrat în competiția pentru premiul Palme d'Or la Festivalul Internațional de Film de la Cannes din 1989, a fost nominalizat la Premiul César pentru cel mai bun film străin și a câștigat Premiul Asociației Criticilor de Film Turci pentru cel mai bun film străin în 1990^[26] și Premiul Guldbagge pentru cel mai bun film străin în 1991.^[26][89] Filmul lui Kusturica s-a clasat pe locul 10 în topul celor mai bune 10 filme ale anului 1989, top alcătuit de revista franceză de specialitate Cahiers du Cinéma.^[26]

În plus, cineastul Emir Kusturica a obținut premiul pentru cel mai bun regizor la Festivalul Internațional de Film de la Cannes din 1989,^{[20][22][23][90]} iar interpretul rolului principal, Davor Dujmović, a fost nominalizat de Academia Europeană de Film la premiul Felix pentru cel mai bun actor european în 1989.^[28]

Vremea țiganilor a fost propunerea Iugoslaviei la Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin al anului 1989,^[13] dar nu a fost nominalizat.^[29] Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin a fost câștigat în acel an de filmul italian Cinema Paradiso al lui Giuseppe Tornatore.^[29]

În anul 2007 a fost realizată o adaptare a filmului într-o „operă punk”, care a fost reprezentată pe scena Opéra Bastille din Paris chiar de Kusturica, la invitația lui Gérard Mortier, directorul Operei Naționale din Paris.^[91] Libretul operei a fost scris de Nenad Janković și simplifică acțiunea filmului: adolescentul rom Perhan o iubește pe Azra și îl urmează pe Ahmed la Milano, ademenit de promisiunea unei îmbogățiri rapide, apoi se întoarce acasă și o găsește pe Azra însărcinată, își abandonează propriul copil pe care-l găsește cerșind la Milano și în final are o răfuială cu Ahmed.^[91] Opera nu are dialog, ci doar cântece în limba romani, iar muzica este compusă de Dejan Sparavalo, Nenad Janković și Stribor Kusturica (fiul cineastului), fiind formată dintr-un amestec de cântece țigănești, muzică rock și solo-uri de chitară electrică.^[91]

Spectacolul de operă pus în scenă de Kusturica are un singur act și o durată de 100 de minute și combină muzica țigănească tradițională și hard rock-ul, fiind mai apropiat de comedia muzicală decât de opera lirică.^[91] „Este uneori o parodie a operei, iar alteori este o autoparodie”, își descria propriul spectacol Kusturica.^[91] Premiera spectacolului a avut loc pe 26 iunie 2007 în prezența unui public mai tânăr decât publicul obișnuit al spectacolelor de operă.^[91] Rolurile principale au fost interpretate de Stevan Anđelković (Perhan), Milica Todorović (Azra) și Nenad Janković (Ahmed).^[91] Spectacolul a avut o atmosferă de circ, scena fiind aglomerată cu pitici, jongleri, acrobați și muzicieni, cârduri de gâște, trei curcani, colibe, rulote și chiar și un tractor.^[91] Au fost proiectate ocazional secvențe din filmele Vremea țiganilor, Taxi Driver și chiar din documentarul Maradona.^[91] Opera Națională din Paris a programat 15 spectacole, la care biletele au fost vândute la jumătate din prețul lor obișnuit.^[91]

• Time of the Gypsies la Internet Movie Database
• Time of the Gypsies la Allmovie