Constantin Artachino

A fost fiul lui Domenico Artachino, cu ascendenți originari din portul Artachi de la Marea Marmara. În 1877, la izbucnirea Războiului de Independență, întreaga familie s-a refugiat la București.^[2]

După ce a absolvit 4 clase primare, părinții l-au înscris la Școala de Comerț, unde profesorii i-au descoperit aptitudinea lui pentru desen. Cu sprijinul material din partea unui unchi a început să urmeze, concomitent cu Școala de Comerț, și școala de Belle Arte sub îndrumarea pictorilor Theodor Aman^[2] și George Demetrescu Mirea^[3]. Theodor Aman l-a sfătuit să semneze Artakino, pentru ca numele lui să nu fie pronunțat în străinătate Artașino, după ortoepia franceză^[4],

După ce a primit o bursă de 4 ani^[5] pentru studii în străinătate, din partea bancherului Zerleti, a plecat la Paris unde s-a înscris la Academia Julian și a studiat cu L. Doucet, Corot, W. Bouguereau și Brantôt lucrând la Fontainebleau și Barbizon^[3]. În perioada studiilor a vizitat orașele Veneția și Milano, iar mai târziu, Londra. Rămânând fără bursă, a fost nevoit să revină în România, unde a expus, cu succes, și a reușit să vândă multe lucrări. Cu banii câștigați a plecat într-o călătorie la Constantinopol.^[2]

La 2 mai 1896, din inițiativa lui Ștefan Luchian, s-a deschis la București, "Expoziția artiștilor independenți", al cărei manifest era semnat de Ștefan Luchian, alături de un grup de prieteni (Constantin Artachino, Al. Bogdan-Pitești și Nicolae Vermont). La Expoziția Artiștilor Independenți din 1896 au expus tineri artiști, între care și Constantin Artachino, care fuseseră refuzați la Salonul Oficial, deschis în același timp^[6].

Împreună cu alți pictori ai vremii, printre care Nicolae Vermont și Ștefan Luchian, Artachino organizează în iulie 1897^[7] o societate denumită Societatea pentru dezvoltarea artelor în România – "Ileana".^[2]

A fost membru fondator al societății Tinerimea artistică înființată la 3 decembrie 1901^[8] de un grup de pictori, între care Ștefan Luchian, Nicolae Vermont, Arthur Verona^[9], Frederic Storck, Ștefan Popescu^[10] și Gheorghe Petrașcu^[11]. Gruparea milita pentru o artă realistă, pentru subiecte luate din viața țăranilor, a oamenilor de rând^[12].

După un examen a ocupat postul de profesor la catedra de desen, după natură și antic, la Școala de Arte Frumoase din Iași. După anul 1920, a fost transferat la Școala de Belle Arte din București, unde a predat până în anul 1935, când a fost pensionat pentru limită de vârstă. A continuat să picteze și să expună.^[2]

În 1951, pentru a putea fi acceptat la expoziția anuală de la sala Dalles, în plină epocă a realismului socialist, bătrânul Artachino a trebuit să picteze un tablou înfățișând o muncitoare citind ziarul "Scânteia".^[4]

În anul 1954, pe 9 februarie, a murit subit, la vârsta de 84 de ani.^[2]

A abordat toate stilurile sfârșitului de secol al XIX-lea, înregistrând influențe din academism, impresionism, postimpresionism ori simbolism, curente cu care a luat contact în timpul studenției ori ulterior, în anii maturității artistice.^[13]

Pe lângă multitudinea de picturi de șevalet create de-a lungul vieții, a contribuit și la pictarea a două biserici:

• Catedrala Sfântul Alexandru, din Alexandria, în anul 1898, când o echipă formată din Constantin Artachino, Constantin Pascali și Ștefan Luchian, a executat pictura murală în ulei, în stil bizantin, și catapeteasma (în stil neogotic, înaltă de 10 metri)^[14]. După cutremurul din 1940, pictura a fost restaurată de pictorii Constantin Artachino și Ștefan Panciu.^[15]

• Catedrala ortodoxă Sf. Nicolae, din Tulcea, care a fost construită în anul 1865, renovată și pictată în 1897 - 1900 de Ștefan Luchian și Constantin Artachino. A fost singura biserică ortodoxă de pe întreg cuprinsul Imperiului Otoman căreia i s-a permis să-și înalțe turlele mai sus decât cele ale geamiilor.

• Medalia clasa I pentru pictură la Salonul oficial din 1913.^[2]

Format:Academism

Format:Simbolism