Academia Română

La mijlocul secolului al XIX-lea, în plin proces de formare a noului stat național român, societatea și lumea culturală românească aveau nevoie de o modernizare majoră și de reforme care să accelereze progresul cultural și științific al spațiului românesc. Academii, în sensul vechi al cuvântului, fuseseră înființate încă din secolul al XVI-lea, atât în Țara Românească (la București, circa 1689) cât și în Țara Moldovei (Iași, 1707), care mai târziu s-au transformat în primele universități românești. Premergător apariției Academiei Române, s-au înființat mai multe societăți culturale, precum cele de la Brașov (1821), București (1844), Cernăuți (1862). Succesorii lor au încurajat ideea înființării unui institut central care să reunească cele mai importante personalități culturale ale României, după modelul academiilor occidentale.

Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 și programul amplu de reforme, care i-a urmat, au creat condițiile necesare pentru punerea în practică a ideii înființării unui înalt for cultural. Intelectualii români își dădeau seama că unitatea politică nu era posibilă fără o unitate culturală. Ioan Maiorescu propunea, la 1860, „o societate academică care să concentreze activitatea erudiților români... pentru cultura limbii, pentru scrisul istoriei naționale”. Proiectul său nu s-a materializat, însă fiul său, Titu Maiorescu, avea să ia parte la înființarea noii academii.^[5]

Proiectul de statut a fost elaborat la 1860, după care a urmat o perioadă de pregătire și s-au făcut primele donații. La propunerea lui Constantin A. Rosetti, locotenența domnească a aprobat la 1 aprilie 1866 regulamentul pentru formarea Societății Literare Române. Scopul ei principal era stabilirea ortografiei limbii române, redactarea unei gramatici și a unui dicționar-tezaur. Regulamentul prevedea formarea societății la București și numirea membrilor de către Ministerul Instrucțiunii și Cultelor.^[6] Membrii urmau să reprezinte toate regiunile, plus aromânii, astfel:

• 7 membri din Vechiul Regat: Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Vasile Urechea-Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, Constantin Alexandru Rosetti și Ion C. Massimu, la care s-au adăugat în 1867 Titu Maiorescu și Nicolae Ionescu;
• 3 din Transilvania: Timotei Cipariu, Gavriil Munteanu și George Barițiu;
• 3 din Basarabia: Alexandru Hașdeu, Constantin Stamati și Ioan Străjescu;
• 2 din Bucovina: Alexandru Hurmuzaki și Ambrosiu Dimitrovici, (înlocuit apoi de Ioan Sbiera);
• 2 din Banat: Alexandru Mocioni și Vincențiu Babeș;
• 2 din Macedonia: Ioan D. Caragiani și Dimitrie Cozacovici.

Prima ședință s-a ținut, un an mai târziu, la 1/13 august 1867. Sosirea la București a celor mai importante personalități, venite din toate regiunile cu ocazia deschiderii lucrărilor primei ședințe, a fost un adevărat eveniment. În prima ședință a fost decisă adoptarea numelui de Societatea Academică Română. Membrilor fondatori inițiali li s-au mai adăugat Iosif Hodoșiu, (reprezentând Maramureșul), Ștefan Gonata, Alexandru Roman. În total, numărul membrilor fondatori a ajuns la 25. Primul președinte al Societății Academice Române a fost Ion Heliade Rădulescu (până la 1 august 1870). Instituția nou fondată a fost pentru început o societate națională enciclopedică. Ea a devenit reprezentativă pentru spiritualitatea română, reunind oameni de cultură din țară și apoi din întreaga lume.

La 30 martie 1879, printr-o lege specială, Societatea Academică Română a fost decretată instituție națională cu numele de Academia Română, funcționând ca for al moralității și independenței științifice. Preocupările sale s-au extins în domeniul artelor, literelor și științei. De atunci, Academia Română funcționează ca forum național recunoscut al cercetării științifice, literare și de creație artistică.

Din 9 iunie 1948, prin Decretul nr. 76, Academia Română a fost desființată, înființându-se în schimb o instituție complet nouă, Academia Republicii Populare Române. Conform prevederilor decretului, nu era vorba despre o transformare a fostei academii, în prevederile decretului neexistând nicio clauză care să prevadă o continuitate între cele două instituții. Concomitent, a fost întocmită o nouă listă de membri ai Academiei R.P.R. Noua listă cuprindea o serie de nume noi, ale unor personalități legate de Partidul Comunist, cum erau: Mihai Roller, Nicolae Profiri, Ștefan-Marius Milcu, Simion Iagnov, Petre Constantinescu-Iași și alții. Peste 100 de membri ai Academiei Române nu au fost incluși în Academia R.P.R. Ulterior, instituția s-a transformat în Academia Republicii Socialiste România. În perioada 1948-1989, în timpul dictaturii comuniste, decernarea titlului de membru al Academiei a fost instrumentalizată politic, iar criteriul erudiției științifice a fost completat și nu rareori înlocuit cu cel al „originii sănătoase” sau al „meritelor de partid”.

După 1990, când în România s-a reinstaurat democrația, Academia Republicii Socialiste România și-a schimbat numele în Academia Română și a redevenit o instituție care activează pe baze democratice.

Academia se compune din membri titulari, membri corespondenți și membri de onoare, cu toții aleși pe viață. Calitatea de membru poate fi acordată și post-mortem. Atât membrii corespondenți cât și membrii titulari pot face propuneri pentru noi membri corespondenți. Pentru membrii titulari, propunerile pot fi făcute numai din partea membrilor titulari, iar candidații trebuie să fie din rândul membrilor corespondenți. Criteriile de eligibilitate sunt deosebit de stricte. În urma mai multor consultări și evaluări, adunarea generală decide prin vot secret acordarea statutului de membru.

Generalul Constantin Năsturel-Herescu este singurul membru donator din istoria Societății Academice Române. El a fost declarat membru donator ca răsplată a importantei donații realizate, din veniturile căreia s-a constituit Fondul „Năsturel-Herescu”, fond din care s-au înființat premii cu care s-au distins, de-a lungul anilor, lucrări din domeniul literaturii, istoriei, arheologiei, geografiei și dreptului.^[7]

În Dicționarul academicienilor români, 1866-1999, Dorina N. Rusu contabiliza că până în anul 1999 Academia adunase un număr de 1.494 membri, dintre care: 980 români (25 fondatori, 375 titulari, 178 de onoare, 361 corespondenți, 41 aleși post-mortem) și 514 străini (404 membri de onoare, 109 corespondenți, 1 ales post-mortem). Dintre membrii străini, țările cu cei mai mulți membri erau: Franța cu 163, Germania cu 60, Italia 48, SUA 39, Anglia 22, URSS (Rusia) 20, Belgia 17 etc.

Academia este o instituție finanțată, în principal, de la bugetul de stat și care funcționează autonom. Surse secundare de finanțare pot fi activitățile proprii sau exploatarea propriului patrimoniu, precum și donațiile. Are 3 filiale, la Iași, Cluj-Napoca și Timișoara. În subordinea sa se află o serie de instituții prestigioase și centre de cercetare din România (circa 60). În anul 2001, două dintre institutele Academiei Române au fost recunoscute de Comunitatea Europeană ca institute de excelență.

Conform statutului actual, un mandat de președinte are durata de patru ani, iar o persoană nu poate deține funcția de președinte pentru mai mult de două mandate. Biroul Prezidiului Academiei Române este format din șase academicieni: președintele Academiei Române, cei patru vicepreședinți și secretarul general. Actualul Birou al Prezidiului a fost ales pentru un mandat de patru ani, în cadrul Adunării Generale din 4 mai 2022, prin vot secret.^[8][9]

• Scriitorul Andrei Vizanti, ales ca membru corespondent în 1882, a fost îndepărtat în 1903, după ce a părăsit țara pentru a scăpa de o pedeapsă pentru delapidare de bani publici.
• Unul dintre membrii controversați a fost filologul Alexe Procopovici, despre care Eugen Lovinescu spunea că este „omul care nu a scris nimic”.
• Eugen Lovinescu a fost respins în mod „scandalos”^[10] din cauza opoziției lui Nicolae Iorga și Ovid Densusianu. El a fost ales membru post-mortem în 1991.
• Elena Ceaușescu a fost aleasă ca membru titular în 1974, iar Nicolae Ceaușescu membru titular și președinte de onoare în 1985. Cei doi au fost excluși post-mortem la ședința din 26 decembrie 1989.
• Manea Mănescu a fost ales membru titular în 1974 și exclus la 2 februarie 1990. Același lucru s-a întâmplat și cu Suzana Gâdea. Ambii au avut la activ condamnări penale.
• În 27 august 2020 Academia Română a emis un comunicat în care erau susținute teoriile conspirației despre 5G și un "fals" despre Organizația Mondială a Sănătății.^[11] Ulterior, comunicatul a dispărut de pe site-ul Academiei^[12], dar el s-a păstrat în webcache.^[13] Conducerea Academiei nu a dorit să comenteze incidentul,^[14] deși poziția oficială a Academiei Române „poate fi exprimată, legal și statutar, numai de către Președintele Academiei Române sau de către membrii Biroului Prezidiului Academiei Române.”^[15] La 2 septembrie 2020, Academia a revenit cu explicații: „Documentul a fost elaborat de membri ai Secției de științe medicale din Academia Română, coordonați de președintele secției, acad. Victor Voicu.”^[16]

• Lucian Predescu, Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, București, 1999. ISBN 973-9399-03-7.
• Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, București, 1999. ISBN 973-27-06967.

• Biblioteca Academiei Române
• Lista instituțiilor din subordinea Academiei Române
• Editura Academiei Române
• Lista membrilor Academiei Române
• Lista președinților Academiei Române
• Lista femeilor membre ale Academiei Române
• Listă cu laureați ai premiilor Academiei Române
• Academia Oamenilor de Știință din România
• Academia de Științe a Moldovei

• Site-ul oficial al Academiei Române
• Biblioteca Academiei
• Editura Academiei
• Membrii Academiei Române Arhivat în 29 iulie 2013, la Wayback Machine.
• Victime de elită (Academia Română în vremea comunismului), 4 februarie 2006, Evenimentul zilei
• Academia Română NU mai este cel mai înalt for de consacrare științifică și culturală!
• Creșterea și descreșterea Academiei Române
• Academia și problemele limbii române^{[nefuncțională]}, 14 ianuarie 2011, Acad. Marius Sala, Jurnalul Național
• Academia Română marchează 150 de ani în serviciul națiunii române
• Adunarea generală a Academiei Române marchează 145 de ani de existență a instituției^{[nefuncțională]}, 4 aprilie 2011, Gabriela Antoniu, Jurnalul Național
• Cat castiga membrii Academiei Romane?, 2 decembrie 2011, Ziare.com